RSS

2011


La dracu cu toate! LA MULTI ANI!!!

E de bine, totul e bine. Orice decizie are parti bune si rele indiferent cat pare de corecta. N-aud de la nimeni niciun sfat, caci de aici inainte imi dictez la zi tot ce imi doresc... Nesimtitra, asa-i? :D

Bua, la multi ani! Vodka, vin, ce-o fi..pana si bere... Anu` nou se sarbatoreste cum se poate, cum se vrea, cum se doreste in irealitate.... Toate sunt bune, da-le dracu...


Se observa o usoara spre mare nervozitatea... Asa voi fi tot anul, conform uneia dintre superstitiile acestui popor minunat..in felul sau . Ce daaacaaa, asa am fost si la dracu` cu personalitatile diferite ale oamenilor. Nu ne acceptam, caci face parte din personalitatea noastra sa avem conceptii si principii dupa care sa ne ghidam... Si le voi urma cu sfintenie dupa bunul plac, ca si pana acum si n-am sa mai regret nimic nici macar cu gandul.


Imi doresc sa fiu la fel de cu bun simt si sa gandesc in continuare chiar si cand sunt moarta de somn, sau moarta de beata. Constiinta o sa o am mereu si slava domnului, e impacata deocamdata :)


La multi ani, defularea mea isi gaseste sfarsitul in paharul de vin de pe masa !

Bilanţ


Când eram mică nu pricepeam cum poţi uita momente din viaţă. Cum poţi uita momente relativ simple, dar care te-au umplut de fericire şi pe careai spus că n-o să le uiţi. De frică să nu păţesc aşa ceva am început să îmi păstrez amintirile sub orice formă palpabilă, poze, bileţele, ambalaje, scrisori, cuvinte scrise cam pe orice.

Uneori mi se pare inutilă toată munca asta. Nici n-o să mă uit vreodată peste tot maldărul de amintiri, căci oricum le voi reţine cel mai bine pe cele care mi-au pătruns inima. Uite ce sentimentală sunt! Nici aşa nu-i bine, zău!


Peste el nu vroiam să trec, căci ştiam că astfel voi uita povestea. Nu vreau să ajung să nu-mi amintesc totul din basm. E ce mi-a rămas, deşi are partea neagră de asemenea... Mă ţine legată de el . E normal cred, deşi mi-aş dori să nu mă mai doară aşa de tare uneori... A fost uriaşă la început, şi ce-i drept...a mai scăzut. Durerea zic... O simt, după 6 luni. În fond "Ce contează timpul?".



Am multe amintiri. Slavă Domnului! Mă pot uita liniştită în spate şi să-mi doresc să mă mai întorc, dar priveliştea din faţă e absolut încântătoare prin mister. Sunt căzută în puţul melancoliei, la sfârşit de 2010. Urmează un an dificil, iar la sfârşitul lui sper ca linia să mă satisfacă pe orice plan. Scorţişoara mă ţine în Crăciun, deşi amintirile sunt mai şmechere...

2010 m-a învăţat multe. M-a învăţat să-mi doresc mai mult, căci pot avea ce îmi doresc. Mi-a arătat că basmele alea ale mele pe care le visam cu ochii deschişi pot fi reale. Mi-a arătat că prietenii adevăraţi trebuie neapărat să treacă prin testul timpului ca să aibă dreptul la acest rang. Mi-a şoptit că sunt o norocoasă şi mi-a arătat de ce...


Maturizarea asta subtilă a tras o linie importantă la finele acestui an. Ambiţia şi egoismul trebuie să meargă mână-n mână. Inocenţa trebuie s-o păstrez undeva bine astfel încât, atunci când duc dorul copilăriei să îmi aline suferinţa măcar puţin. Ne schimbăm mereu, deşi Tibi nu crede... Dacă nu ne-am schimba am fi plictisitori într-un oareşce final, dar vezi tu... Asta ne face sa nutrim iubirea unii pentru alţii... Suntem diferiţi, în cel mai pozitiv mod desigur.

În final îmi doresc tot un an plin, căci nu merit bun sau rău, ci doar plin! Pentru restul nu mai vreau nimic, să pună mâna să îşi dorească! Vreau mai multă zăpadă şi linişte în absolut toate sensurile cuvântului.

Bolul de cristal


Ma simt ca si cum m-as afla intr-o mlastina. Ca si cum as merge pe o mlastina, pe teren nesigur... Ma scufund cateodata,iar uneori mi se pare ca stiu exact ce fac . Un du-te vino, o confuzie permanenta despre orice, in special de drumul meu .

Toate visele mele erau adunate intr-un bol de sticla si l-am spart. Erau laolalta cu sperantele. Sperantele nu le-am mai gasit, visele... Visele le-am adunat pline de praf, le-am luat dintre cioburi si incerc sa le curat. E greu, e greu, caci e multa munca si trebuie sa o fac singura. Asta e o chestie care trebuie sa o fac singura.

Mi-e dor de atatea, de atatia, dar de fapt...toate sunt cumulate intr-un singur lucru: inocenta. Si nu cred ca sunt doar eu in situatia asta, doar ca doar eu nu fac fata cum ar trebui la chestia asta, orice ar fii ea... As crede ca-i maturizare, constientizare... sau poate doar o faza.

As pleca tot timpul... As fugi de langa responsabilitati si griji si atatea... Si asta e imatur, si doar ce spuneam de maturizare....

Nici nu sunt in stare sa imi definesc starea... Sunt confuza...In privinta tuturor, dar o sa aleg. Trebuie sa aleg, pentru mine in primul rand...

Vad prin ceata amintirilor si ma inlatuiesc cat mai departe de prezent, si ce e mai rau e ca mi-au ascuns viitorul. Nu il gasesc, dar nici nu-l caut. Trecutul ma tine ocupata.

O vesnicie de uitat si un scop de aflat, o saptamana de regasit si alta de intors, si-asa ajung la concluzii bune... Poate daca te gasesc, n-o sa mai am nevoie de atata timp...
Vreau sa primesc cadou alt bol de cristal...de la tine !:)

Teoria iubirii de la A la B


Gen un anunt, mai exact un anunt personal. Nu exista iubire! Mda, si ma refer la fluturasii si brotaceii dintre o Cosanzeana si-un Frumos-Fat. Totul mi se pare la nivelul mintii, un pachet de iluzii uneori reciproce, desi eu consider ca reciprocitatea asta e falsa pana la un anumit punct.

Poti sa (crezi ca ) iubesti pana la infinit o persoana, sa va intelegeti mai ceva ca Adam si Eva fara frunze, pana la urma egoismul iese la suprafata si iti injunghie inima oferita pe tava. Yea right, pustoiaica e depresiva! Am crezut si eu ca m-am indragostit si nu o data! Copilarii le numesc acum cu cinism, cu rautate, cu o usoara falsitate.

Iubirea e pentru oameni! Ori in cazul societatii actuale, cu siguranta nu mai vorbim de umanitate, ci de mitul sarpelui extins la scara larga. Cum sa fim capabili de concesii, de iubire irationala, de sacrificiu cand nici macar nu credem orbeste in iubire? Mereu incercam sa ne protejam inima, caci avem experienta care urla sa o pansam mereu si mereu, chiar si cu un nou tratament.

Dragostea e oarba, fraiera, dar vreau sa vad exemple de dragoste de felul asta din partea a doua persoane, nu din partea uneia singure.

Incerc sa imi reduc "teoria" la absurd, dar eu cred in ea. Pentru mine e valabila si nu mai cred in tratamente pentru inima mea pansata continuu. Gasesc mereu adjective pentru himera asta de iubire, dar si ele sunt iluzii.

Ne prostim mereu, ne jucam, dar de fapt ne ranim. abia apoi capatam respect pentru ceea ce se crede a fi iubire.

Punct... Ce-o sa fie dupa el?

Uraganul meu


If you`re going through hell, keep going...


Imi inabuse energia. Imi reduce gandurile la unul singur: " De ce s-a schimbat totul?". Ok, recunosc, uneori sunt o persoana rece si ma comport urat, poate din cauza orgoliului ce urca chiar si pana la ceruri.


Rulez povestea in franturi la nesfarsit. Unde am gresit? Trebuia sa nu fiu eu? Ce rost ar mai fi avut povestea asa? Asadar, acum am ramas doar cu povestea si trebuie sa ma conformez. Trebuie sa-mi canalizez gandurile si energia spre visurile singulare, ce stau in persoana mea. La visele in echipa mai am de lucrat...


Cum sa-mi schimb firea? Pot sa ma prefac ca mi-e bine, sa rad cum n-am mai ras, sa dansez pana imi distrug talpile, sa beau desi nu mai pot, sa ascult muzica desi ma doare. Pot sa fac astea si multe altele, dar sufletul meu NU poate fi pacalit:). Pur si simplu, nu accepta ca ceea ce parea ca se completeaza, timpul, locul, persoanele ce erau dintr-un puzzle pierdut au fost trimise in cutia timpului, ca restul. NOI nu faceam parte din restul, eram intr-o atemporalitate continua...NE faceam povestea dupa un model propriu, nu dupa restul.


Poate teama asta a mea, ce-mi cuprinde mintea la nesfarsit reprezinta teama ca VEI fi ca restul. Te voi putea rani ca pe restul? Voi vorbii cu tine ca si cu un oarecare? Inca nu pot sa mut linia in fata ta, linia ce ma desparte de restul..


Atata uragan intre gandurile mele si totul a pornit de la tine, dintr-un loc paradisiac, dintr-o insula...

Gol de toate


Am inima si stomacul goale, dar stomacul urla cu o durere mai aproape de realitate. In inima s-au refugiat gandurile, reflectiile realitatii si lovesc rand pe rand, dand izvor lacrimilor. E-un izvor murdar, creionul mov ma paraseste si el, se duce pe apa sambetei.

Am adunat comori grele cat pentru o viata. Au o singura defectiune, anume fac parte din calea Raului si nu-mi sunt de folos, caci ma doboara continuu. Averi mult spus, caci sunt poveri ce-mi sunt lipite si imi amintesc prea des de adevarata lor greutate. Exteriorul incearca sa ma ingenuncheze si ma-mpotrivesc cu ultimele forte. Vreau un pat calduros in creierii muntilor impreuna cu Alchimistul ca sa ma refac. Iar dupa, un film bun si muulta inghetata.

Mereu am vrut... A scris si-am scris, iar in final aproape c-am pierdut si ce-am scris. Soarta! Toti am vrea sa fim scriitori, caci in fond scrisul e o arta si mereu va ramane marturia sigura ca a fost, dar se pierde esentialul: prea putini au dreptul la titulatura asta. Ne-am nascut deja inzestrati cu talente, nu le putem scoate din piatra seaca.

As incerca sa fa un efort si sa-mi golesc viata de poveri, dar mereu e mai usor sa spui decat sa faci. E greu, greu ca dracu`, dar si incercarea doare. Totul e-o parte din mine si n-am cum sa-mi smulg parti din mine. O sa incerc sa suport in continuare cu acelasi stoicism...

A venit toamna, a trecut timpul


Au trecut trei ani, l-am inceput pe al patrulea. Ma uit in urma si sunt atatea amintiri, incerc sa le reiau ca sa ma binedispun si niciodata n-am timp: creez alte si alte amintiri.

Am iubit aproape-n fiecare an. Uneori mai mult, uneori din greseala, dar intodeauna a fost suficient cat sa amprenteze o perioada. Cineva iubeste mai mult intr-o relatie,iar asta am vazut mereu.

Urc scarile astea ciudate si-mi aduc aminte ce greu le urcam in urma cu trei ani. Sunt inalte si oblice, inca obosesc, dar parca e mult mai usor. Imi aduc aminte de prima lucrare de la istorie, din clasa a IX-a. Azi am dat alta si-a fost atat de diferit. E ceva firesc, dar amintirile-s ciudate. Orele de franceza de cand eram boboaca si-acum profa a facut schimb de roluri cu bobocii.

Camera 8, etajul 2si 3. Pe rand, desigur! Clasa a IX-a sau Polul Nord, clasa a X-a sau Conflicte interne, iar a XI-a - Distractie continua si garantata. Hmm, si a XII-a de ce va fi patata?

Mi-aduc aminte de mine si de restul, iar trei ani parca ne-au schimbat radical, desi esenta-i aceeasi. Nu-mi placea de mine atunci, dar parca nici acum nu-i bine. Caut o formula si n-o caut unde trebuie. Incerc gandirea pozitiva, dar am nevoie de o pauza speciala si se lasa asteptata...

A venit frigul cu un cadou numit raceala, au venit ploile si-o sa imi aduca tristete si teama. Dau vina pe anotimp, insa migrena mea continua are alta cauza. Mi-e dor de multe, dar amintirile-s amintiri! :)

Timpul-marele doctor


Toata lumea spune"lasa ca timpul le vindeca pe toate". Asa ca avem tendinta sa luam vorba asta ca atare si sa lasam sa treaca timpul oricum, dar sa treaca mai repede, ca sa trecem de partea in care doare sufletul si parca se destrama fasii de amintirii din el. Ar fi trebuit sa ni se spuna ca , de fapt, timpul este doar un unguent , ce aplicat cu regularitate, cicatrizeaza rana sufletului. Dar cicatricile raman, asa-i? Iar unele mai dor la atingere sau doar semnul cicatricii provoaca o tristete, macar in ochi.

Iluziile pamantului, toate le gasesc oriunde. Visele iar ma bantuie, cu greseli, cu dorinte, cu tot ce vreau, dar mai ales cu ce nu vreau...Subconstientul lucreaza mai mult decat mine, ma depaseste si evolueaza...

Daca timpul ar vindeca totul, am rezolva usor cu un somnifer, am dormii o zi-doua, iar apoi am lua-o de la capat. Ce rost ar mai avea? Viata asta, pentru ce ar mai fi apreciata?

Etichetam oamenii, insa si noi suntem etichetati de altii si nu ne convine. De fapt, nu vedem ca de fapt, toti suntem intr-o continua evolutie si ca unii sunt intr-o etapa, iar altii undeva mai sus, mai jos... Ce-i rau e ca unii se blocheaza... Deh, totul roz oricum nu e.

As inchide ochii, sa ma trezesc in viitor si sa vad ca e bine si ca acum am motiv sa imi fie atat de rau... Si nu pare nimic rau, nu? Toate se rezolva asa-i? Sutele de dorinte nu ma lasa sa dorm mult, poate nu vor sa visez cum va fi in viitor...Sau poate asa se cladeste viitorul.

Totul va fi bine...Candva. Timpul le rezolva pe toate...

Demnitatea orgoliului?


E o granita subtire intre demnitate si orgoliu, insa ambele ne apartin in diferite proportii. Demnitatea ne ofera "coloana vertebrala", iar orgoliul putina sau mai multa, dupa caz, "impaunare". Nu strica sa ai un pic din una si inca putin din cealalta...Oricum trebuie sa avem habar de cat mai multe din jurul si interiorul nostru.

Cand vrei sa te intorci in trecut, undeva unde iti era bine, desi a avut un final urat, cine intervine si nu-ti da voie? Demnitatea sau orgoliul? Majoritatea imi spun ca sunt orgolioasa pentru ca pare ca nu iert niciodata. Asa sa fie? Sau fac asta pe buna dreptate si nu vreau sa am parte de aceleasi finaluri imbalsamate cu sare? Banuiesm ca se numeste egoism sau intemnitarea sufletului. Deci cum e moral? Datorita sau din cauza demnitatii ori a orgoliului nu ma mai intorc in trecut? Le las la o parte pentru o reincercare? Sau nici macar nu sunt implicate in alegerea asta?

Exista om fara demnitate sau orgoliu? In definitiv e mai bine si cu una, daca nu cu ambele. Din pacate, da... Un mare da. Orgoliul sau demnitatea nu te hranesc, nu iti tin de cald, de fapt nu primesti nimic de la ele. Asadar pentru unii e varianta simpla. Au si demnitatea si orgoliul, insa le ingroapa undeva adanc, caci le considera inutile.

La mine, orgoliul a intrat in sange, in orice fac si mai este numit, tot de altii, incapatanare. Ma ghidez dupa cateva principii, ce nu sunt batute in cuie la numar si care imi dau siguranta sufletului ca unele lucruri le fac in vigoarea unei moralitati de bun simt. Din bun simt o sa si pierd...Asa se mai spune, dar macar sa fiu impacata cu constiinta mea. In primul rand cu ea...

Cele mai scumpe lucruri sunt cele gratis


Indiferent daca suntem milosi sau rautaciosi, eu cred ca toti avem momente cand facem lucruri bune si momente cand facem rau. E natura omului sa fie complex, dar mai ales diferit. Exceptie sunt, desigur, pitipoancele si cocalarii ce se imita intre ei. Si-ntr-o ironie, as spune ca nici nu fac parte dintre oameni, asa ca tragem linie si ii lasam undeva in neant.

Moral este ca atunci cand ajuti pe cineva, atunci cand faci un bine sa nu astepti ceva in schimb, ci sa o faci de placere sau macar un sentiment asemenator. Asa ar fii moral, repet, dar diferentele dintre oameni decid asupra relatiilor dintre acestia.

Nu vreau sa ma apuc sa "propovaduiesc" o psihologie a moralitatii sau etc, insa asa imi "vindec" eu lacrimile. Sunt diferita, atat de diferita incat am dat in ciudata, iar relatiile mele cu ceilalti sunt speciale... Intr-un fel sau altul.

Oricat de diferiti am fi si orice probleme a-m avea, n-ar trebui niciun moment sa ne lasam orgoliul ori mandria la picioare. Mandria trebuie purtat in ochii limpezi, senini intocmai ca si o bijuterie.

Nimeni nu e superior altuia, diferentele dintre noi ne impart in categorii, insa nimic nu ne face sa fim mai buni, superiori. Devenim ai dracului de rai si in majoritatea timpului fara sa constientizam, noi intre noi ne facem mai rai... Pacat, al dracului de pacat!

Pentru o toamna optimista


Auzisem candva ca viata iti ofera un dus ce alterneaza mereu apa rece cu cea calda si ca apa asta ne afecteaza. Atunci mi se paruse ceva logic, dar nedrept. De ce nu poate avea dusul asta o apa placuta, nici prea rece, nici prea calda?

Mai tarziu am dat de apa rece. Pana atunci probabil nu simtisem apa pe cont propriu. Apa rece ma urmarea insa sunt destul de rezistenta la frig si parca a trecut totul destul de usor. Era mai greu cand apa devenea mai rece. Rece ca gheata. Si toata era doar pentru mine. Ironic, caci apa ar fi trebuit sa-mi curme suferinti, insa un dus rece ca gheata ... Hmm, nu e prea placut, dar nu alegi.

Parca suntem niste bezmetici pe lumea asta. Nu stim ce vrem si dam din groapa in groapa, iar daca stim cu siguranta nu e raspunsul corect pentru noi, caci ...Varianta corecta nu exista!!

Sunt ipocriti cei ce spun ca sunt siguri pe viata lor, au un scop de atins si etc`uri goale. Nu suntem stapani pe destin, dar uneori el ne da sanse sa il infrumusetam.

Cand dam de apa rece, trebuie sa fim macar optimisti si sa lasam un fir de ata sa ne aduca si apa calda. Va fi apreciata asa cum trebuie acea stare de bine si va fi si meritata.

Mult curaj cu ploile....Apa lor e buna, dar e rece... Iar daca ai sufletul gol s-ar putea sa-ti atinga fiorii amintirilor. Nu-i nimic, facem o ciocolata calda!:)

Basmele sunt pentru citit, nu de trait!


"Ma gandeam ca daca vine cu mine- asa cum imi promisese- chiar este Mr. Right, dar astea sunt basme... sau filme americane."


A fost odata ca nicioadata... Toate basmele incep asa sau ma rog, majoritatea. Am invatat prin generala de ce un basm este basm, cu toate caracteristicile, dar realitatea ne amageste cu iluzii de basm, indiferent de ce am invata. Ca sa fiu mai clara am vazut dezamagirea... limpede. Singura, de la inceputul basmului pana la sfarsitul lui.. Am cazut in capcana.

A inceput ca un film american. Promitator, asa-i? Ce fata nu ar incepe sa-si teasa propriul basm in conditiile unui tren intamplator?
Pastrand linia filmului american, el nu era deloc genul ei, dar avea ceva curios, ce intriga. La inceput era doar imaginatia ei, oricum era ceva imposibil ca EI DOI sa ajunga vreodata impreuna. Aveau in comun doar trenul de la 4 p.m. din cand in cand...

Intr-un fel sau altul, coincidenta sau fortat copila asta primise mai mereu ce-si dorise... Mai devreme sau mai tarziu. Nu zic ca avea tot ce isi dorea, doar ca era ceva in Univers ce facea sa cada o stea atunci cand avea o noua dorinta.

Filmul american, in timp, a preluat romantismul celor frantuzesti. Se cunoscusera. Nu de mult si nici prea bine, dar acum aveau mai mule in comun decat o gramada de fiare ambulante. El, un player, obisnuit sa faca ce vrea, ea la fel ca-ntotdeauna- dificila. Picanteriile romantice pareau de necrezut pentru un tip ca EL. Pareau de necrezut pentru EA, erau peste asteptari... Cu mult. Poate astea ii alimentau mereu sperantele. Inca o mai fac, dar mai greu... Atat de greu...


Intocmai ca un tren, love-story-ul a deraiat cumva. Probabil ca nimeni nu stie cauza exacta, dar un lucru e cert: Nu asa arata love-story`urile! Oamenii au nevoie de povesti, au nevoie de cva frumos in care sa creada, ceva sa le alimenteze sperantele mereu si mereu... Poate despre asta a fost vorba.


Ascultam Deuces, stateam in pat si plangeam atat de senin. Ceva in gen" He ate my heart..."... Oricum baiatul asta a ramas undeva sub semnul intrebarii.Imi mai bantuie doar visele...Uneori.

O sa se schimbe, o sa plec, o sa....


As fi vrut sa scriu de atat de multe ori despre ce s-a intamplat, sa scriu ce simteam si mi-a fost imposibil. Sunt mai confuza ca niciodata in toate aspectele, dar intr-o anume ironie-fericita. Nu mai stiu ce vreau neaparat, dar parca vad totul mai limpede. Am sufletul inca trist, dar par fericita cu multe lucruri de care sa ma bucur. La urma urmei si am de ce sa ma bucur, doar ca raman o ciudata ce cauta ceva ce nici macar nu stie. Sunt inconjurata de ironii.

Sunt mai rea, mai rece, mai dura, mai analitica, desi stiu ca par un copil cu un zambet adorabil. Si-asa sunt, intr-un fel. Copil oricum raman prin incapatanarea mea, uneori fara sens, ce mi-a stricat si mi-a aranjat anumite caramizi in temelia la care inca lucrez.

Nu prea ma mai gandesc la viitor, nu cum o faceam. Stiu ca o sa fie grozav de ciudat, si il las cu treaba lui. Am o treaba cu prezentul. Insist pe prezent, caci el m-a scos din lacul in care fusesem parasita(si inca sunt). Ma schimb atat de mult si la asta lucreaza prezentul. La inceput il invinovateam pe el si pe toti cei ce pareau ca se joaca cu mine, cu sentimentele mele, dar am avut nevoie de o saptamana departe ca sa imi dau seama ca totul vine in pachetele. Pachetele de plansete, de zambete, de fericire, de drama, de nebunie, totul e de cum le desfaci, de cum vrei sa le primesti.


Nu mai vreau nici print, nici prieteni adevarati, nici ... De fapt, treaba sta asa. Am prietenii speciali pe care vreau sa ii numar pe degetele de la o mana prin prisma prieteniei ce audovedit-o, iubirea o sa ma gaseasca la timpul potrivit poate, daca nu, oricum fericirea o gasesc oriunde atat timp cat imi doresc.

E ciudat, dar sunt in tranzitie spre optimism. Un optimism ciudat, ca si mine, caci pesimismul nu are cine sa mi-l scoata, in afara de copilul cuminte din mine. Am sa ma uit in urma, cum am facut de curand, si am sa zambesc la tot ce s-a intamplat, la tot ce m-a durut, o sa zambesc inzecit pentru fiecare lacrima.

Inchid ochii in continuare, cand imi permite timpul, caci visele trebuie sa ma scoata din incurcatura. Sau poate las valul vacantei sa ma duca in continuare unde poate. Totul e sa vreau si o sa se indeplineasca.

De ce?


Ieri e prea aproape. Azi nu imi vine sa cred ca este. Maine nu vreau sa stiu, daca imi promite azi . Viitorul mi-a ras in freza, m-a mintit, s-a jucat cu mine, m-a amagit, a facut ce a vrut cu sperantele mele. De ce?


"Ai citit prea multe carti si ai vazut prea multe filme." Banuiesc ca asa e, dar m-am lecuit...O data si bine. O sa invat sa cred in mine, atat, nu in vise. Eu sunt singurul vis pe care trebuie sa il materializez. Sunt palpabila, nu sunt in imaginatie!

Nici macar nu imi pasa de zecile de sfaturi ce le aud. Obisnuiam sa fiu cumpatata, echilibrata, sa nu arat ca sufar sau ca imi pasa. Atat cat imi iesea, dar ploaia asta nu am cum s-o opresc. Parca isi bate joc de tot ce credeam, de tot ce vroiam si nu mi se pare corect.

Nu stiu ce o sa se mai intample, dar as fi vrut sa fie altfel asa cum credeam . Se pare ca eram singura care credeam... Nu vreau sa dramatizez, sa imi pun Stop! in drum, ci doar vreau sa ma trezesc...Asta o sa fac zilele astea, o sa ma trezesc, chiar daca asta inseamna sa ma doara...

De ce nu intelegem oamenii? De ce ne e greu sa spunem adevarul? De ce ne e greu sa vedem ceea ce e frumos? De ce ne complicam?...

Povestile raman povesti, nu prea au ce cauta in realitate. Poate asta e adevarul, poate o sa rad de copilaria asta, poate a fost o iluzie, o greseala, poate ce de poate...

P.S. Chiar conta ce simteam si nu timpul . Poate n-am stiut sa iti dau dreptate cand trebuia...

Curcubeu


Sa ai totul si sa pierzi intr-un minut. Sa desenezi un curcubeu si tocmai ploaia sa ti-l distruga... Si stii de ce? Pentru ca era desenat. Nu s-au distrus culorile, ci s-au accentuat, au capatat alte nuante... Ploaia mi l-a spart in bucatele...in zeci de bucatele, care par ca nu se mai pot potrivii la loc.Par schimbate, parca ruptura le-a schimbat de tot... Si daca ma gnadesc bine, e normal... O ruptura, o durere te schimba... Orice lucru dureros te schimba. Nu ne place, dar asta e adevarul, iar in timp ne dorim sa fim ca inainte...


Mereu mi-am dorit un curcubeu. Al meu nu avea sapte culori, normal, doar era mai special. Mi-au placut lucrurile speciale mie...Si le-am distrus... Si acum o sa se trezeasca cineva sa imi spuna ca nu l-am distrus eu, ci ploaia. Eu am provocat ploaia, si aia tot a mea este...Tot a mea.

Oricat i-ar placea cuiva sa ramana copil, e imposibil... Faci parte dintr-o lume unde majoritatea se vor adulti, se vor destepti in cautare de vise pline de aur. Eu fac parte dintr-o lume in care mi-o desenam cum vroiam, pana a venit ploaia...Da, ploaia mea. Dau vina pe mine asa cum ar trebui sa faca un om responsabil. Imi asum vina si nu sper ca asta va repara curcubeul, ci doar ca se va oprii ploaia... Nu doar ca mi-a stricat curcubeul, dar ma raneste. Imi creeaza un gol in care toarna multa indiferenta si nu cred ca asta e o solutie pentru ceva.

E vara. Ploaia de vara face bine. Pentru multe. Si totusi vara apar cele mai multe curcubee, dar anotimpurile s-au dat peste cap si la fel si desenele mele, visele si sperantele... Sa inceteze ploaia sau sa-mi dea curcubeul...




Cosmar


Am visat urat. Iar. M-am trezit singura si speriata. De data asta am retinut cosmarul... Ramasesem singura si oarecum era vina mea. Mi-e greu sa recunosc ca e vina mea, dar se intampla si in realitate. Ma inchid, ma incui in carapacea mea si ma ascund de probleme.
Picaturi de apa sarata le-am varsat iar in perna mov... M-am saturat de tipete in jurul meu. Dupa atata timp cat eu eram dragonul, balaurul ce sufla foc, acum ma simt incoltita de atatea tipete.

Am ramas copil si sufletul mi-l sfasie cine apuca. Fericirea mi-e data sa ma atate, sa ma amageasca. Un copil fara leagan, cu ochii mari si sclipitori de la...plans. Ma gandesc doar unde sa fug... ca cea mai mare lasa. Ma gandesc unde sa caut fericirea, pentru ca mi-e prea frica sa o descopar in jurul meu imperfect. Si cand te gandesti ca imi placea imperfectul...

Mai am un an si as fi vrut sa fie "cel mai cel", nu sa imi doresc sa fug cat mai departe. Am mai fugit.. si a fost bine...la inceput.

Traiesc in povesti ... Atatia balauri si vrajitoare si eu nu imi dau seama ce se intampla cu vrajile mele. Unde dracului sunt??

Suna atat de trist, dar sunt dezamagita... De mine si de restul...Dar mai mult de mine. Ar trebui sa pot face mai mult. Ar trebui sa imi zic ca pot muta muntii din loc si sa ma apuc de treaba, dar nu... ma inchid in carapace. Nu spun cand ma supar si de ce, ci doar sper sa treaca de la sine desi stiu foarte bine ca miracolele astea nu se intampla. Ma ranesc singura. Carapacea nu ma apara, ma raneste...

Nu stiu sa imi cer scuze... Am orgoliul ala de neintrecut cica...Afla ca orgoliul asta a fost calcat in picioare de n persoane. Atatia Bau-bau...


N-a fost nimeni sa imi spuna ca a fost doar un cosmar...M-am trezit singura asa cum era normal si mi l-am derulat ca pe un cutit ce se rasuceste...

Solutii? Nu acum...Mi-e prea teama...M-am trezit singura.

Ganduri din realitate


Am fost intr-un taram indepartat, un fel de Taramul de Nicaieri. Am stat printre nori, m-au tinut captiva in furtuni si alteori atat de aproape de soare, fara protectie. Norii sunt asa cum se spune; sunt pufosi. La inceput am crezut ca sunt din vata de zahar ars, ulterior am aflat ca praful de stele in contact cu aerul da nastere unor fulgi ce sunt atrasi si formeaza legaturi, astfel formandu-se norii.

Poftim? Cine nu ma crede? Nu ma luati cu explicatii stiintifice. A mai fost cineva acolo? Ei bine, cine a mai fost sa ma contraizca. Eu i-as sugera totusi sa se abtina.

Nu, nu l-am intalnit pe printu` din povesti. Sau poate nu i-am dat atentia cuvenita...Am crescut acolo, mi-am lasat visele langa stele si mi-am dat seama ca nu ma uitasem cu atentia cuvenita la pamant. Acum o fac. Cum?

Mi-am dat seama ca suntem oameni, nu pentru ca gandim, ci pentru ca vrem atentie, vrem prietenie, iubire,sa fim apreciati. Altfel spus, nu putem trai solitari, avem nevoie unii de altii. Toti facem greseli mai mici sau mai mari, diferenta e ca unii si le asuma chiar daca nu le recunosc, pe cand altii le neaga complet.

Inca n-am descoperit daca vreun sentiment tine pentru acel cliseatic "totdeauna". Mi-am spus si inca imi repet, sa profit de ceea ce imi ofera prezentul. Insa am un defect mai grav decat orice altceva: pesimismul.

Mi-am schitat un plan. Are linii bine conturate, ferme. E mai mult fixat in dorinte, dar se sper sa imi reuseasca in cea mai mare masura...

A venit vara, sper sa fie bine. Pentru tot. Mi-e dor de atatea lucruri si amintiri, dar mai ales oameni, insa uneori chiar e prea tarziu ca sa repari...

Visele imi tin de foame, de racoare si de credinta....

Cand nu ai suflet, unde te duci?


Lua tricoul albastru marin si tricoul alb urias in care dormea din dulap si le arunca in geanta XXL, portfardul avea tot ce ii trebuia(adica cele necesare, nu farduri si chestii de aratat misto ca sa fi agatata de misogini), iar portofelul cu toate actele necesare unui drum, era ca de obicei in buzunarul interior al gentii.



Telefonul incepu sa sune, dar il baga frumos la incarcat si il aseza pe noptiera. O suna prietena ei, Carina. Pe Carina o stia dintotdeauna, iar pentru ea , dintotdeauna insemna de la 15 ani. La 15 ani incepuse o viata noua sau macar asa dorea sa creada. Stia foarte bine ca o sa se ingrijoreze, iar in final o sa ajunga sa o sune si pe vecina ei si colegii de service, mai putin pe mama ei… Oricum nu ii pasa, nu i-a pasat niciodata. Desi cu Carina parca era altceva.



Incuie usa si cu acelasi pas repezit cobori scarile, nu i-a placut niciodata liftul, avea claustrofobie. Masina era in locul ei de parcare, asa cum era si normal. Unele lucruri ramasesera totusi normale... Era 2 dupa amiaza, o caldura infernala si ea porni spre nicaieri. Mai mult ii lua sa iasa din urbea incinsa, decat sa ajunga in Taramaul de Nicaieri. Il numise asa impreuna cu tatal ei, pe vremea cand erau “exploratori” si se duceau la munte. Serviciul lui ii impunea numeroase deplasari,iar cele mai multe au fost in Taramul de Nicaieri.



Drumul era ametitor prin copleseala caldurii si prin infinitatea pe care o crea. Ar fi putut sa planga, doar ca isi impusese cu mult timp in urma sa nu fie vazuta vreodata cu lacrimi in ochi, cu boabe mici de margaritar… Plansul era pentru cei slabi, iar ea trebuia sa fie puternica, sa ajunga sus. A functionat, planul ei de atunci se dovedise a fi cum nu se putea mai bun. Era redactor-sef la propria ei revista. Pornise cu ea ea de la 0 si acum era cea mai vanduta revista. Nu degeaba era numita cea mai de succes femeie.



Avea motive sa planga. Viata ei personala mergea extrem de prost. Familia era total inexistenta pentru ea, logodnicul il indepartase in patul secretarei, iar prietenele le ura pentru vietile lor perfecte. De si-ar fi facut timp sa mai iasa cu ele la cafenea, ar fi stiut ca nicaieri nu e totul roz. Ea insasi parea cu o viata perfecta si stia prea bine ca nu era asa. O invidia chiar si pe asistenta ei, pentru familia ce o avea si pentru cei doi copii. Ii era greu sa inteleaga cum putea sa aiba o familie asa frumoasa, cu un program atat de restrans. Avea acelasi timp liber ca si ea, iar ea nu avea deloc. Ii dadea numeroase sarcini chiar si pentru timpul liber. Ii placea sa faca rau oamenilor care lucrau pentru ea. Parea ca si cum ar plati si ei inima ei de gheata. Barfele despre ea spuneau ca si-ar fi vandut sentimentele si viata pentru o simpla inima de gheata, ca facuse pact cu diavolul. “Imaginatie, doar lucreza pentru o revista” si-a spus in sine si a continuat cu treaba. N-o miscau lucrurile astea, a chiar o alimentau cu energie. Asta si cafeaua.



Cand cerul capata o culoare rozalie, drumul ei lua sfarsit. Isi lua geanta si cobori din masina. Cu pasi calmi si calculati intra in curte, iar cand ridica privirea spre casa o vazu pe Carina asteptand-o cu o cana de ceai verde.

“Ma gandeam eu ca asta faci. Te asteptam de o jumatate de ora…” ii zise si o stranse in brate.

Aici venea in fiecare vara si oricand sintea nevoia unei pause, era pensiunea ei preferata. Era locul amintirilor cu tatal ei, ii dadea un sentiment de putere, de dorinta de a merge mai departe cu capul sus. Se simtea imbarbatata de tatal ei. Era taramul de Nicaieri, locul perfect.



Ii povesti totul Carinei, iar aceasta o asculta intelegatoare. Lumea spunea ca e o scorpie, Carina doar ca e cea mai buna prietena din lume. O lacrima curse pe obrazul ei, iar Carina i-o sterse. Tradarea schimba si o inima de gheata, iar o lacrima o poate topi.


Blue a vrut sa scriu despre cineva fara suflet si universul persoanei respective...

Locul meu


E acelasi loc cu soare. E locul planurilor de toate genurile. E locul cu multe bancute, o catedrala si vise...
Am inceput acest loc pentru a vinde vise si nici macar nu v-am spus de unde le iau si le gasesc atat de multe... Pentru unii e imposibil. Desi le-as vrea doar pentru mine, nu pot niciodata sa le pastrez. Simt nevoia sa le vand, sa la targuiesc.

In fiecare an, in fiecare anotimp am trecut prin parculet. Am stat pe a doua sau a treia banca de pe prima alee. Mereu am vrut sa vad ce numar are, dar numerele sunt pentru adulti, iar parculetul e locul meu de copil mai mare. Rutina imi displace, asa ca e normal ca am mai schimbat banca, mai ales in ultimul timp, dar banca de pe prima alee ramane favorita mea. Pastreaza cele mai tainice secrete, cea mai ciudata iubire, cele mai sfarsite prietenii.

Catedrala e singura legatura cu Dumnezeu care imi place. Niciun alt lacas de cult nu imi inspira incredere. Nu mai am incredere in oameni, iar cand simt ca nimic nu are logica ma duc 5 minute acolo si incerc sa ma linistesc. Intotdeauna ajuta...

Cand nu stiu ce as putea face, cand astept ceva, pe cineva, cand vreau sa imi limpezesc dezordinea din ganduri ma duc in parculet si stau pe o banca ce tainuie multe. Ma uit la lume, analizez, ma gandesc la mine, imi aduc aminte tot ce nu vreau si tac... E singura tacere ce imi place.

Pe aleile parculetului nu m-am impiedicat niciodata, desi e specialitatea mea. Nu mi-a fost niciodata teama de intuneric acolo, pentru mine e ceva dintr-un basm. Apropo de basme, inca imi plac. Stiu ca am crescut, dar oamenii mari colectioneaza, chestii de exemplu. Daca eu ma fac un om mare o sa colectionez vise, basme si amintiri. Cand eram mai mica eram mai adulta ca acum, colectionam bani vechi.

Colectia incepe cu parculetul. Locul amintitlor depanate, secretelor impartasite, planurilor impachetate si privirilor inocente. Cu riscul de a ma ascunde in lumea amintirilor cand imi va fi mai greu, las totul in cuvinte. Imi vor fi de mare folos mai incolo...

Despre fericire


Intr-o lume in care magia si visele sunt ceva doar de vis, in care realitatea ne mananca zilele la propriu, ce castig are misterul fantasticului, basmul ?
Daca ai avea posibilitatea de a alege intre o lume in care fericirea ar fi primordiala, doar fericirea ta, unde egoismul tau nu ar rani pe nimeni si nimic, si intre realitatea in care lupti pentru clipe de fericire, pentru cate un ragaz de liniste ce ai alege? Sincer...

Fericirea, ca toate celelalte lucruri de altfel, este o sabie cu doua taisuri. Fiecare lucru ce implica alegeri are doua taisuri... Fericirea e relativa pentru fiecare. Fericirea completa plictiseste... Omul este o fiinta ce se plictiseste, omul modern cel putin. Fericirea pentru toti e ceea ce capeti dupa multa suferinta. Ce capeti prea usor nu multumeste. Asa e omul.

Fericirea mea e inca in stadiul copilariei. Un leagan ma multumeste mai mult ca o bijuterie. O ciocolata ma multumeste pentru o zi intreaga. Depinde de ciocolata. Cica ar fii vina ingredientelor, pentru ca sunt diverse substante chimice ce produc la nivelul creierului anumite secretii ce provoaca senzatia de fericire. O prostie! Zau! Mama ei de stiinta, cine se mai gandeste ce substante are ciocolata, cand are un gust atata de bun?

Suntem responsabili de fericirea noastra, si de ce nu, uneori si de a altora. Mie mi se pare urat ca fericirea cuiva sa depinda de mine, sau a mea de altcuiva, dar suntem oameni, traim in societate, iar societatea e legata tocmai de legaturile interumane. Zic eu...

Starea mea e dupa cum bate vantul, si nu intotdeauna adie. Stiu ca aici pare ca intotdeauan e furtuna, dar sa zic ca eu sunt mai egoista cu primaverile mele si nu le impart aici. M-a si intrebat cineva daca sunt egoista... Am zis ca nu, dar in contextul ei n-am mintit. In cazul asta sunt egoista...

Fericirea din lucrurile marunte valoreaza mai mult decat cea cautata in persoane, in actiunile lor. Prefer fericirea vatei pe bat, decat cea a unei prietenii... Prima tine putin si ma multumeste, nu ma dezamageste deloc, a doua in schimb e mereu cu suisuri si coborasuri...


Inca spun prostii...

Gheata

Doar cu o inima de gheata reusesti. Ce? Sa ai o cariera si fericirea materiala... Fericirea spirituala e pentru oameni, iar in zilele noastre au ramas putini. Ciudat, aratam a ceea ce se numesc"oameni", dar nu mai stim sa aveam sentimente, nu mai stim ce vrem. Vrem iubirea, prietenia, increderea, sinceritatea si multe altele, dar nu stim sa si dam...

Avem pretentii sa fim tratati asemenea unor oameni ce se straduiesc sa fie oameni si nu stim decat sa taiem in stanga si dreapta. Suntem "buni" cu prietenii, sau presupusii prieteni, iat "dusmanilor" le aratam "razbunare". Nici nu vreau sa punctez faptul ca eu incerc sa fiu un om bun, nici pe departe. Eu fac cele mai mari greseli... Mi-as dori sa nu le mai fac, dar ma incearca prea multe ganduri si temerile nu ma lasa sa actionez normal...

Ma refugiez aici cand simt ca nu mai intelege nimeni. Increderea dispare, mi-e frica sa am incredere si in mine, iar in "prietene" mai deloc... A disparut, in timp poate...Sunt oameni cu care am contact si e nevoie de socializare.

Cu o inima de gheata mi-ar fi mult mai usor, dar asa trebuie sa imia scund lacrimile in perna mea mov... Le las acolo, nu vreau sa le inchid in mine. Nu stiu cum ar trebui sa fac, dar poate cunoaste totusi cineva reteta unei inimi de gheata... Mi-ar fi de mare ajutor...

Groenlanda poate m-ar ajuta cu ceva...

Flower power



Un trandafir, ghiocei, zambila, dar mai putin garoafa... Si-un zambet mi se lipeste pe buze. Nu mai vreau minciuni.Cum sa le vreau, cand florile astea ma fac sa vad cat de simplu e totul?





Numeri pe degetele de la o mana? Ghici ghicitoarea mea... Timpul schimba tot, m-am schimbat si eu, mi-am schimbat visurile, unii prieteni sau mai bine zis... amicii?





Apa tulbure incepe sa se linisteasca datorita amintirilor...si trandafirilor. Apa sarata se indulceste datorita soarelui. Cam ciudat, nu? Nu e prea logic, dar e adevarat... O sa-ti explic in parc...





O sa primesc treptat tot ce vreau, are cine sa-mi indeplineasca secretele...





Nu stiu ce o sa fac mai incolo, dar acum vreau sa citesc stelele cu el... Se schimba tot, repet!





Verde, mult verde si santal... Atat! O sa-mi pun amintirile intr-o cutie si-o sa desfac cand o sa am nevoie sa fac reteta de simplitate si naivitate... Ma pricep in bucatarie, cateodata... Cand nu e vorba de retete complicate.





Tarotul isi inchide secretele si sunt tentata sa ma joc cu ghicitoarea interzisa...Sunt curioasa si asteptarea nu ma incanta, ma face paranoica si ma intristeaza...

D`asta m-am nascut primavara, ca sa primesc flori. Se incepe treptat din pacate, dar o sa se ajunga la timpul perfect de imperfect cand florile rare o sa le primesc dintr`un loc mai indepartat.

Nu ma intelege, doar miroase o floare...

Caracteristic


Limitele imaginatiei mele nu sunt trasate corect. Imaginatia mea se intinde de la o extrema la alta, de la paranoia, la naivitate acuta.


Cred in lucruri imposibile, in oameni mai buni, in lucruri corecte si in fapte meritate. Si...stim bine ca asa ceva nu prea exista, doar ca eu cred in continuare. Sunt paranoica si exagerat de pesimista chiar si cand totul e simplu, doar pentru a-l complica.


Imi aleg persoanele total nepotrivite si ma indragostesc. Intr-un fel realizez greseala, dar cred in schimbare, cred in ... NIMIC, caci asta primesc in final... Nu prea invat din greseli, dar sper si in schimbarea asta. Ca sa privesc cu optimism pot spune c am speranta, e si asta un aspect.


Am momente cand totul mi se pare atat de simplu, de frumos si de perfect. Imi dau seama de orice, nimic nu mi se mai pare imposibil, un zambet se lipeste rapid pe fata mea, dar sunt momente scurte din pacate si le uit cand am nevoie de ele.


Urmatoarele saptamani sau zile banuiesc ca vor fi ceva mai grele. Ma vor invada amintirile si o sa cad in plasa lor cu usurinta, dar de data asta m-am saturat, simt ca am gresit prea mult si ca doar asa voi indrepta totul in privinta mea...
P.S. A fost Valentine`s Day. Dragut, inca imi doresc floarea aia. Ori broscuta?


In castelul meu din vis, unde e soare de mai cu flori parfumate exista si un print caruia ii plac complexitatile mele, si toanele si figurile s toate chestiile ciudate. Ciudat, dar uite ca si aici sper.


O sa-mi fie dor, ca-ntotdeauna, dar n-o sa ma opresc asa si aici...

In asteptarea sperantei


Am pus praf pe o bucata mare din trecut, am uitat numere si oameni. Oamenii …ciudat, dar inca ii pot recunoaste dupa un simplu gest sau dupa privirile specifice… Si de ce sa mint, dar uneori mi-e dor de simplitatea din trecut, dar prezentul incerc sa il asez desi are prafuri diferite, in consistente schimbate si culori ironice. Oamenii din prezent sunt inselatori, dar in fata sinceritatii cedeaza…desi nu complet, dar atat cat sa cunoasca si adevarul, nu doar cum sa se ascunda mai bine.

Mi-am dorit multe si le-am obtinut pe toate mai devreme sau mai tarziu, dar nu mi-am dorit cum ar fi trebuit. Mi-am dorit pe bucatele risipite si, desi faceau parte din puzzle`ul meu mare, nu am fost suficient de prudenta incat sa imi doresc toate bucatelele de care aveam nevoie, iar acum sunt constienta de atatea piese lipsa. Stiu, ai putea spune ca solutia ar fi sa imi doresc bucatile lipsa, insa e cam greu cand nu sti ce fel de piese iti doresti, in special cand vrei ca puzzle`ul tau sa fie mai frumos decat oricare altul…

17 ani- stiam eu ca vor fi cei mai frumosi ani...Nu m-au crezut multi, dar am vazut si singura ca am avut dreptate, din nou. Recunosc, lipseste o veriga importanta, dar o sa vina si ea la momentul ei. Lucrurile se mai aseaza si de la sine, nu doar la bataile mele din palme. N-au efect nici stelele norocoase, nici vorbele frumos spuse, pentru veriga asta e nevoie de curaj…Din partea a mea si a jumatatii… Si nu, nu e vorba de prea multe carti citite si filme vazute, se numeste simplu- speranta.

Nu-s cea mai amuzanta si inteligenta persoana si nici nu spun ca mi-as dori sa fiu, doar ca imi doresc ca prietenii mei sa vada ceea ce e frumos in mine, pe langa orgoliile tremurate, nerabdarea usor nebuna, nervozitatea nefumata si culoarea ochilor turbata…Prietenia inseamna mai mult decat aparenta, interes si dramatism, iar cei ce stiu ce culoare are prietenia sunt putini, caci culoarea prieteniei nu face parte din cele sapte ale curcubeului.

In acea zi de mai vreau sa miros o floare cu o culoare turbata, sa am ochii cat mai verzi de fericire, nu de plans ascuns, sa fiu inconjurata de zambete sincere si de un vis mare. Mai e putin si totusi nu mai vreau sa ma descotoresc de copilul din mine cu ochii inocenti si cu dorinta de simplitate, il pastrez in camera cea mai importanta din inima mea.

Regrete?!


Vreo explicatie? Inconstienta? Naivitate?


N-o sa ma schimb, e prea tarziu pentru asta. N-o sa mai descurc minciunile... Raman doar cu lacrimile si poate se transforma in regrete...


Mi-e dor de prieteni... Mi-e dor de orele alea petrecute la telefon in ciuda oricarei distante. Mi-e dor de increderea neconditionata, de zambetele ciudate, de umarul oferit la o lacrima ratacita.
Cu alte cuvinte s-au schimbat atatea lucruri in comportamentul unor copii grabiti spre maturizare involuntara, incat simt ...simt ca nu mai stiu ce simt.
Nu vreau sa mai cunosc cum se aude un tipat sau cum se ridica tonul din cauza unor nervi fara rost, imi vreau sfaturile increzatoare inapoi, pastrate acum doar in amintiri.
Mi-e dor de neprevazutul simplu, fara multa nebunie adolescentina sau cred ca mai bine zis mi-e dor sa fiu copil, iar asta n-am cum sa schimb.
Nu-mi place nimic...Gustul berii e amar, dar ameteala ce vine dupa 3 beri n-o pot schimba cu nimic. E o ameteala usoara ce ma binedispune. Nu-mi place nici cafeaua prea mult, dar imi da impresia ca ma trezeste si ca pot invata cand stiu ca trebuie. Tocurile celor mai frumosi pantofi imi dau cele mai mari dureri de picioare si e logic ca nici tocurile nu-mi plac, dar imi dau atitudinea necesara unor situatii. Barfa..ei bine asta imi place, atunci cand e pastrata intre prietene si nu ajunge la mama dracu` si se ajunge la vreun scandal, e buna pentru amuzament. Curele de slabit nu-mi foloseau la nimic la 8 ani, iar acum sunt subiect de discutie intre fete si folosite ca remediu ...Un drac.
Nu-mi plac deloc schimbarile ce includ oameni, in special cei apropiati mie. In schimb, imi plac schimbarile de locuri si de situatii ce imi vizeaza visele.
Nu-mi place nici macar cand nu pot sa imi controlez picaturile de regrete din ochi, dar cred ca asta nu ii place nimanui...
N-as arunca niciodata cu doua cuvinte mari la nimereala... Si nu regret asta. Ce-i drept, la nervi vorbeste gura fara mine, dar cred ca niciodata nu voi fi nervoasa si indragostita in acelasi timp, astfel incat as arunca la propiu cu vesnica expresie...
As vrea o solutie..Sau macar o imbratisare sincera si multa tacere... Cuvintele nu-si mai au rostul pe langa atatea fapte ciudate si poate mature... Nici macar nu stiu de unde as mai primi tacerea si imbratisarea, s-au risipit prieteniile...

Si-atat as vrea...


Atata alb in jur... Ma ameteste langa plusul de schimbari negative ce le gasesc...


ALB. Stelutele prinse in parul meu ma incalzesc si imi soptesc ca primavara ce va sa vina o sa aduca mai multa speranta...Speranta pentru zambete simple...


A disparut simplitatea, caci pentru fiecare bucurie ce o doresc este nevoie de indeplinirea unor dificultati ...


Asta e antrenament de optimism... De fapt, inca sunt paranoica si pesimista si am impresia ca totul o sa pice sub influenta lucrurilor rele ce ma asteapta la fiecare colt si la fiecare spate ce se intoarce voit sau din greseala...


Dragoste? Doamne, si cata dragoste in jurul meu... Atatea cupluri minunate si perfect. Exact, eram sarcastica sau macar incercam...


De unde print daca el e e ocupat cu balaurii? De unde atatea printese daca ele sunt inlocuite cu pitipoance ce traiesc pentru felul cum arata? Nu pot fi nici printesa, nici pitipoanca, iar pe Fat-Frumos nici macar nu il vreau...Eu vroiam pe altcineva...



Noapte totul capata sens..In nopti albe sau sau in vis, totul capata sens... iar eu am cosmaruri, de aici partea cu pesimismul...banuiesc.

A fost o noapte ca intr-un vis, acum o jumatate de an, unde niste carlionti m-au plimbat din bar in bar, fara strop de alcool. A avut un sens si noaptea aia... O sa iti povestesc doar tie si o sa te mint ca e secret...Si-apoi o sa ma iubesti... Si o sa te intrebi mult timp dupa de unde si pana unde?!



Dupa o baie de soare tanjesc. Poate imi va aduce inspiratia... Am nevoie de ea... Si de el... Dar asta pastreaza-l ca pe un secret in pumni...


Plec de tot, departe de tot De tot ce-am avut, dar am pierdut Plec departe, plec pe Marte!

Sa stii ca...


Nici nu te urasc... Nici macar nu ma mai doare. Ce simt? Iti spun asa, pe rand: indiferenta, scarba, mila. Stiu ca cele din urma nu se combina prea bine cu indiferenta, dar nici nu ma chinui ca sa fiu scarbita de tine...

Cum sa spun mai pe scurt? In viata trebuie sa fii dezamagit si de persoanele in care ti-ai pus increderea in mod gresit, si sa fii placut surprins de persoanele in care n-aveai incredere...


Timpul si faptele imi triaza prietenii. Suna ca si cum mi-ar parea si rau... Intr`un fel, care e majoritar, ma bucur pentru ca eu nu stiu sa am descotorosesc de cei ce nu-mi vor binele, dar se pare ca vorba aia ca orice se intampla cu un motiv se aplica intocmai.

O sa uit cat mi-a pasat, o sa uit tot ce mi-ai spus- oricum nu mai stiu multe, o sa sterg cat mai mult din amintirile alea si-o sa am parte de o consolare speciala. Persoanele care isi vad de treaba lor si care nu si-o cauta cu lumanare unde nu trebuie,au prietenii aia speciali si calumea...

O dadui in frustrare.... Sunt o persoana foarte colerica si ma enervez destul de usor, dar am inghitit suficiente tocmai cu gandul de a imi controla emotiile de genul negativ.

Vreau sa-ti mai spun ca incep sa descopar fericirea dintr-o plimbare, dintr-un fum aruncat langa gard, dintr-o cafea, dintr-un zambet sincer,dintr-o carte imprumutata, din covrigii aia calzi de la colt, din drumul pana colea cu un prietem, din bere cu fetele, din filmul ala nevazut, din atatia ochi frumosi si sinceri, din lucrurile simple si n-o descopar singura, ci cu ajutorul prietenilor. Da, da, inca mai am... Surprinzator, nu? Dupa atatea faze de cacat, chiar e surprinzator... Si pentru mine.

Sunt mai ciudata, dar mi-e atat de biiiine... Pentru cei ce nu inteleg ii sfatuiesc sa inceapa sa sadeasca incredere in oameni, o sa invete multe dupa ce isi vor lua atatea suturi in cur si atat de putine recolte frumoase... Dar eu zic ca la final, atunci cand stai sa asterni pe foaia virtuala, totul capata un sens, iar faramele de regret dispar, pentru ca recolta aia mai mica umbreste, eclipseaza chiar amintirea urata si tot ce te-a durut.

Pastreaza`ti surasul pentru cand ma vezi, da-mi inca o imbratisare in care sa ma afund linistita, da-mi incredere ca eu am pierdut-o cu atatia ciudati si nu uita ca eu nu ma mai schimb in mai prost, in mai bine- te asigur!

La multi ani!

A mai trecut un an... Mi se pare ciudat...Nu stiu cand am crescut atat... Anu` asta e cel cu majoratele, cu multa bautura si stiu ca o pot duce pe toata cea care i-am propus-o...


As spune ca sunt beata, dar sunt sub influenta alcoolului atat cat sa imi recapat fericirea momentana de langa el...

Mie imi doresc pentru anul asta multa fericire si iubire! Atat de banal, dar imi doresc atat de mult...

Voua va doresc adevar, prietenie adevarata, bautura, iesiri in oras, iubire, mult noroc si neasteptari fericite!

Asta da urare!...



Mie imi place cifra asta... 2010 ... Suna bine...


Avand in vedere evenimentele din noaptea de revelion si superstitia in legatura cu aceasta, pot spune ca tot anul voi rade, voi fi inconjurata de prieteni, ma voi plimba, voi bea, voi fi fericita, ma voi distra! E de bine...


La multi ani!