Basmele sunt pentru citit, nu de trait!

"Ma gandeam ca daca vine cu mine- asa cum imi promisese- chiar este Mr. Right, dar astea sunt basme... sau filme americane."

A fost odata ca nicioadata... Toate basmele incep asa sau ma rog, majoritatea. Am invatat prin generala de ce un basm este basm, cu toate caracteristicile, dar realitatea ne amageste cu iluzii de basm, indiferent de ce am invata. Ca sa fiu mai clara am vazut dezamagirea... limpede. Singura, de la inceputul basmului pana la sfarsitul lui.. Am cazut in capcana.

A inceput ca un film american. Promitator, asa-i? Ce fata nu ar incepe sa-si teasa propriul basm in conditiile unui tren intamplator?

Pastrand linia filmului american, el nu era deloc genul ei, dar avea ceva curios, ce intriga. La inceput era doar imaginatia ei, oricum era ceva imposibil ca EI DOI sa ajunga vreodata impreuna. Aveau in comun doar trenul de la 4 p.m. din cand in cand...

Intr-un fel sau altul, coincidenta sau fortat copila asta primise mai mereu ce-si dorise... Mai devreme sau mai tarziu. Nu zic ca avea tot ce isi dorea, doar ca era ceva in Univers ce facea sa cada o stea atunci cand avea o noua dorinta.

Filmul american, in timp, a preluat romantismul celor frantuzesti. Se cunoscusera. Nu de mult si nici prea bine, dar acum aveau mai mule in comun decat o gramada de fiare ambulante. El, un player, obisnuit sa faca ce vrea, ea la fel ca-ntotdeauna- dificila. Picanteriile romantice pareau de necrezut pentru un tip ca EL. Pareau de necrezut pentru EA, erau peste asteptari... Cu mult. Poate astea ii alimentau mereu sperantele. Inca o mai fac, dar mai greu... Atat de greu...

Intocmai ca un tren, love-story-ul a deraiat cumva. Probabil ca nimeni nu stie cauza exacta, dar un lucru e cert: Nu asa arata love-story`urile! Oamenii au nevoie de povesti, au nevoie de cva frumos in care sa creada, ceva sa le alimenteze sperantele mereu si mereu... Poate despre asta a fost vorba.

Ascultam Deuces, stateam in pat si plangeam atat de senin. Ceva in gen" He ate my heart..."... Oricum baiatul asta a ramas undeva sub semnul intrebarii.Imi mai bantuie doar visele...Uneori.

Povestea cliseu

Ploua. O umbrela verde incerca sa alunge ploaia printre atatea blocuri gri. 

Mergea cu pasi grabiti. Parea in intarziere, si mai parea si cunoscuta. Cu ochii in pamant si grabita, cu parul ciufulit si geanta mare la brat provoca un deja-vu.

-Buna, nu te supara, imi pari cunoscuta.Ne-am mai intalnit pe undeva?

-Buna,nu cred. Ii raspunse cu ochii impaienjeniti de lacrimi si foarte tristi. 

-Scuza-ma ca te intreb, ai patit ceva?

-Uhmm, mi-a intrat ceva in ochi. Stii tu, cu orasul asta mi-ar fi si imposibil. Si un suras intarziat ii picta buzele.

Primi raspuns cel mai nou zambet, un zambet fara implicatii, un zambet doar pentru ea.

Isi sterse lacrimile si persoana din fata ei prindea un contur mult mai clar. Era un baiat cu ochii negrii si blanzi, par castaniu ravasit si inalt, de fapt arata destul de bine, se gandi.

-Scuza-ma, eu trebuie sa plec. Intarzii la facultate si ...intelegi.

-Da, desigur, dar daca nu te deranjeaza te-as putea duce eu mai repede.

-Multumesc. Sunt in intarziere si d`asta ...

-Nu e nicio problema.

*************

-Merci ca m-ai adus.

-Placerea a fost a mea.

Un zambet mult mai cald, drept multumire i se pare si lui de ajuns. Cam grabita, sau mai bine spus repezita a fugit si in cateva clipe s-a amestecat printre multimea de studenti. Ploaia facuse loc unui curcubeu si se anunta o zi cu multe raze de soare.

Mapa...mapa roz, probabil e a ei.

A uitat-o si probabil asta inseamna ca drumul nu s-a oprit la facultate. Trebuie facut ceva pentru mapa. Era frumoasa totusi...ca ultim gand.