Basmele sunt pentru citit, nu de trait!

"Ma gandeam ca daca vine cu mine- asa cum imi promisese- chiar este Mr. Right, dar astea sunt basme... sau filme americane."

A fost odata ca nicioadata... Toate basmele incep asa sau ma rog, majoritatea. Am invatat prin generala de ce un basm este basm, cu toate caracteristicile, dar realitatea ne amageste cu iluzii de basm, indiferent de ce am invata. Ca sa fiu mai clara am vazut dezamagirea... limpede. Singura, de la inceputul basmului pana la sfarsitul lui.. Am cazut in capcana.

A inceput ca un film american. Promitator, asa-i? Ce fata nu ar incepe sa-si teasa propriul basm in conditiile unui tren intamplator?

Pastrand linia filmului american, el nu era deloc genul ei, dar avea ceva curios, ce intriga. La inceput era doar imaginatia ei, oricum era ceva imposibil ca EI DOI sa ajunga vreodata impreuna. Aveau in comun doar trenul de la 4 p.m. din cand in cand...

Intr-un fel sau altul, coincidenta sau fortat copila asta primise mai mereu ce-si dorise... Mai devreme sau mai tarziu. Nu zic ca avea tot ce isi dorea, doar ca era ceva in Univers ce facea sa cada o stea atunci cand avea o noua dorinta.

Filmul american, in timp, a preluat romantismul celor frantuzesti. Se cunoscusera. Nu de mult si nici prea bine, dar acum aveau mai mule in comun decat o gramada de fiare ambulante. El, un player, obisnuit sa faca ce vrea, ea la fel ca-ntotdeauna- dificila. Picanteriile romantice pareau de necrezut pentru un tip ca EL. Pareau de necrezut pentru EA, erau peste asteptari... Cu mult. Poate astea ii alimentau mereu sperantele. Inca o mai fac, dar mai greu... Atat de greu...

Intocmai ca un tren, love-story-ul a deraiat cumva. Probabil ca nimeni nu stie cauza exacta, dar un lucru e cert: Nu asa arata love-story`urile! Oamenii au nevoie de povesti, au nevoie de cva frumos in care sa creada, ceva sa le alimenteze sperantele mereu si mereu... Poate despre asta a fost vorba.

Ascultam Deuces, stateam in pat si plangeam atat de senin. Ceva in gen" He ate my heart..."... Oricum baiatul asta a ramas undeva sub semnul intrebarii.Imi mai bantuie doar visele...Uneori.

De ce?

Ieri e prea aproape. Azi nu imi vine sa cred ca este. Maine nu vreau sa stiu, daca imi promite azi . Viitorul mi-a ras in freza, m-a mintit, s-a jucat cu mine, m-a amagit, a facut ce a vrut cu sperantele mele. De ce?

"Ai citit prea multe carti si ai vazut prea multe filme." Banuiesc ca asa e, dar m-am lecuit...O data si bine. O sa invat sa cred in mine, atat, nu in vise. Eu sunt singurul vis pe care trebuie sa il materializez. Sunt palpabila, nu sunt in imaginatie!

Nici macar nu imi pasa de zecile de sfaturi ce le aud. Obisnuiam sa fiu cumpatata, echilibrata, sa nu arat ca sufar sau ca imi pasa. Atat cat imi iesea, dar ploaia asta nu am cum s-o opresc. Parca isi bate joc de tot ce credeam, de tot ce vroiam si nu mi se pare corect.

Nu stiu ce o sa se mai intample, dar as fi vrut sa fie altfel asa cum credeam . Se pare ca eram singura care credeam... Nu vreau sa dramatizez, sa imi pun Stop! in drum, ci doar vreau sa ma trezesc...Asta o sa fac zilele astea, o sa ma trezesc, chiar daca asta inseamna sa ma doara...

De ce nu intelegem oamenii? De ce ne e greu sa spunem adevarul? De ce ne e greu sa vedem ceea ce e frumos? De ce ne complicam?...

Povestile raman povesti, nu prea au ce cauta in realitate. Poate asta e adevarul, poate o sa rad de copilaria asta, poate a fost o iluzie, o greseala, poate ce de poate...

P.S. Chiar conta ce simteam si nu timpul . Poate n-am stiut sa iti dau dreptate cand trebuia...