RSS

Cand nu ai suflet, unde te duci?


Lua tricoul albastru marin si tricoul alb urias in care dormea din dulap si le arunca in geanta XXL, portfardul avea tot ce ii trebuia(adica cele necesare, nu farduri si chestii de aratat misto ca sa fi agatata de misogini), iar portofelul cu toate actele necesare unui drum, era ca de obicei in buzunarul interior al gentii.



Telefonul incepu sa sune, dar il baga frumos la incarcat si il aseza pe noptiera. O suna prietena ei, Carina. Pe Carina o stia dintotdeauna, iar pentru ea , dintotdeauna insemna de la 15 ani. La 15 ani incepuse o viata noua sau macar asa dorea sa creada. Stia foarte bine ca o sa se ingrijoreze, iar in final o sa ajunga sa o sune si pe vecina ei si colegii de service, mai putin pe mama ei… Oricum nu ii pasa, nu i-a pasat niciodata. Desi cu Carina parca era altceva.



Incuie usa si cu acelasi pas repezit cobori scarile, nu i-a placut niciodata liftul, avea claustrofobie. Masina era in locul ei de parcare, asa cum era si normal. Unele lucruri ramasesera totusi normale... Era 2 dupa amiaza, o caldura infernala si ea porni spre nicaieri. Mai mult ii lua sa iasa din urbea incinsa, decat sa ajunga in Taramaul de Nicaieri. Il numise asa impreuna cu tatal ei, pe vremea cand erau “exploratori” si se duceau la munte. Serviciul lui ii impunea numeroase deplasari,iar cele mai multe au fost in Taramul de Nicaieri.



Drumul era ametitor prin copleseala caldurii si prin infinitatea pe care o crea. Ar fi putut sa planga, doar ca isi impusese cu mult timp in urma sa nu fie vazuta vreodata cu lacrimi in ochi, cu boabe mici de margaritar… Plansul era pentru cei slabi, iar ea trebuia sa fie puternica, sa ajunga sus. A functionat, planul ei de atunci se dovedise a fi cum nu se putea mai bun. Era redactor-sef la propria ei revista. Pornise cu ea ea de la 0 si acum era cea mai vanduta revista. Nu degeaba era numita cea mai de succes femeie.



Avea motive sa planga. Viata ei personala mergea extrem de prost. Familia era total inexistenta pentru ea, logodnicul il indepartase in patul secretarei, iar prietenele le ura pentru vietile lor perfecte. De si-ar fi facut timp sa mai iasa cu ele la cafenea, ar fi stiut ca nicaieri nu e totul roz. Ea insasi parea cu o viata perfecta si stia prea bine ca nu era asa. O invidia chiar si pe asistenta ei, pentru familia ce o avea si pentru cei doi copii. Ii era greu sa inteleaga cum putea sa aiba o familie asa frumoasa, cu un program atat de restrans. Avea acelasi timp liber ca si ea, iar ea nu avea deloc. Ii dadea numeroase sarcini chiar si pentru timpul liber. Ii placea sa faca rau oamenilor care lucrau pentru ea. Parea ca si cum ar plati si ei inima ei de gheata. Barfele despre ea spuneau ca si-ar fi vandut sentimentele si viata pentru o simpla inima de gheata, ca facuse pact cu diavolul. “Imaginatie, doar lucreza pentru o revista” si-a spus in sine si a continuat cu treaba. N-o miscau lucrurile astea, a chiar o alimentau cu energie. Asta si cafeaua.



Cand cerul capata o culoare rozalie, drumul ei lua sfarsit. Isi lua geanta si cobori din masina. Cu pasi calmi si calculati intra in curte, iar cand ridica privirea spre casa o vazu pe Carina asteptand-o cu o cana de ceai verde.

“Ma gandeam eu ca asta faci. Te asteptam de o jumatate de ora…” ii zise si o stranse in brate.

Aici venea in fiecare vara si oricand sintea nevoia unei pause, era pensiunea ei preferata. Era locul amintirilor cu tatal ei, ii dadea un sentiment de putere, de dorinta de a merge mai departe cu capul sus. Se simtea imbarbatata de tatal ei. Era taramul de Nicaieri, locul perfect.



Ii povesti totul Carinei, iar aceasta o asculta intelegatoare. Lumea spunea ca e o scorpie, Carina doar ca e cea mai buna prietena din lume. O lacrima curse pe obrazul ei, iar Carina i-o sterse. Tradarea schimba si o inima de gheata, iar o lacrima o poate topi.


Blue a vrut sa scriu despre cineva fara suflet si universul persoanei respective...

Locul meu


E acelasi loc cu soare. E locul planurilor de toate genurile. E locul cu multe bancute, o catedrala si vise...
Am inceput acest loc pentru a vinde vise si nici macar nu v-am spus de unde le iau si le gasesc atat de multe... Pentru unii e imposibil. Desi le-as vrea doar pentru mine, nu pot niciodata sa le pastrez. Simt nevoia sa le vand, sa la targuiesc.

In fiecare an, in fiecare anotimp am trecut prin parculet. Am stat pe a doua sau a treia banca de pe prima alee. Mereu am vrut sa vad ce numar are, dar numerele sunt pentru adulti, iar parculetul e locul meu de copil mai mare. Rutina imi displace, asa ca e normal ca am mai schimbat banca, mai ales in ultimul timp, dar banca de pe prima alee ramane favorita mea. Pastreaza cele mai tainice secrete, cea mai ciudata iubire, cele mai sfarsite prietenii.

Catedrala e singura legatura cu Dumnezeu care imi place. Niciun alt lacas de cult nu imi inspira incredere. Nu mai am incredere in oameni, iar cand simt ca nimic nu are logica ma duc 5 minute acolo si incerc sa ma linistesc. Intotdeauna ajuta...

Cand nu stiu ce as putea face, cand astept ceva, pe cineva, cand vreau sa imi limpezesc dezordinea din ganduri ma duc in parculet si stau pe o banca ce tainuie multe. Ma uit la lume, analizez, ma gandesc la mine, imi aduc aminte tot ce nu vreau si tac... E singura tacere ce imi place.

Pe aleile parculetului nu m-am impiedicat niciodata, desi e specialitatea mea. Nu mi-a fost niciodata teama de intuneric acolo, pentru mine e ceva dintr-un basm. Apropo de basme, inca imi plac. Stiu ca am crescut, dar oamenii mari colectioneaza, chestii de exemplu. Daca eu ma fac un om mare o sa colectionez vise, basme si amintiri. Cand eram mai mica eram mai adulta ca acum, colectionam bani vechi.

Colectia incepe cu parculetul. Locul amintitlor depanate, secretelor impartasite, planurilor impachetate si privirilor inocente. Cu riscul de a ma ascunde in lumea amintirilor cand imi va fi mai greu, las totul in cuvinte. Imi vor fi de mare folos mai incolo...

Despre fericire


Intr-o lume in care magia si visele sunt ceva doar de vis, in care realitatea ne mananca zilele la propriu, ce castig are misterul fantasticului, basmul ?
Daca ai avea posibilitatea de a alege intre o lume in care fericirea ar fi primordiala, doar fericirea ta, unde egoismul tau nu ar rani pe nimeni si nimic, si intre realitatea in care lupti pentru clipe de fericire, pentru cate un ragaz de liniste ce ai alege? Sincer...

Fericirea, ca toate celelalte lucruri de altfel, este o sabie cu doua taisuri. Fiecare lucru ce implica alegeri are doua taisuri... Fericirea e relativa pentru fiecare. Fericirea completa plictiseste... Omul este o fiinta ce se plictiseste, omul modern cel putin. Fericirea pentru toti e ceea ce capeti dupa multa suferinta. Ce capeti prea usor nu multumeste. Asa e omul.

Fericirea mea e inca in stadiul copilariei. Un leagan ma multumeste mai mult ca o bijuterie. O ciocolata ma multumeste pentru o zi intreaga. Depinde de ciocolata. Cica ar fii vina ingredientelor, pentru ca sunt diverse substante chimice ce produc la nivelul creierului anumite secretii ce provoaca senzatia de fericire. O prostie! Zau! Mama ei de stiinta, cine se mai gandeste ce substante are ciocolata, cand are un gust atata de bun?

Suntem responsabili de fericirea noastra, si de ce nu, uneori si de a altora. Mie mi se pare urat ca fericirea cuiva sa depinda de mine, sau a mea de altcuiva, dar suntem oameni, traim in societate, iar societatea e legata tocmai de legaturile interumane. Zic eu...

Starea mea e dupa cum bate vantul, si nu intotdeauna adie. Stiu ca aici pare ca intotdeauan e furtuna, dar sa zic ca eu sunt mai egoista cu primaverile mele si nu le impart aici. M-a si intrebat cineva daca sunt egoista... Am zis ca nu, dar in contextul ei n-am mintit. In cazul asta sunt egoista...

Fericirea din lucrurile marunte valoreaza mai mult decat cea cautata in persoane, in actiunile lor. Prefer fericirea vatei pe bat, decat cea a unei prietenii... Prima tine putin si ma multumeste, nu ma dezamageste deloc, a doua in schimb e mereu cu suisuri si coborasuri...


Inca spun prostii...