Am inima si stomacul goale, dar stomacul urla cu o durere mai aproape de realitate. In inima s-au refugiat gandurile, reflectiile realitatii si lovesc rand pe rand, dand izvor lacrimilor. E-un izvor murdar, creionul mov ma paraseste si el, se duce pe apa sambetei.
Am adunat comori grele cat pentru o viata. Au o singura defectiune, anume fac parte din calea Raului si nu-mi sunt de folos, caci ma doboara continuu. Averi mult spus, caci sunt poveri ce-mi sunt lipite si imi amintesc prea des de adevarata lor greutate. Exteriorul incearca sa ma ingenuncheze si ma-mpotrivesc cu ultimele forte. Vreau un pat calduros in creierii muntilor impreuna cu Alchimistul ca sa ma refac. Iar dupa, un film bun si muulta inghetata.
Mereu am vrut... A scris si-am scris, iar in final aproape c-am pierdut si ce-am scris. Soarta! Toti am vrea sa fim scriitori, caci in fond scrisul e o arta si mereu va ramane marturia sigura ca a fost, dar se pierde esentialul: prea putini au dreptul la titulatura asta. Ne-am nascut deja inzestrati cu talente, nu le putem scoate din piatra seaca.
As incerca sa fa un efort si sa-mi golesc viata de poveri, dar mereu e mai usor sa spui decat sa faci. E greu, greu ca dracu`, dar si incercarea doare. Totul e-o parte din mine si n-am cum sa-mi smulg parti din mine. O sa incerc sa suport in continuare cu acelasi stoicism...
