Melancolie

Fiecare om îşi are cicatricile sale, drumul său plin de gropi, îndrumări false, propria desagă ce se îngreunează an cu an. Demonstrăm mereu câte ceva. Trebuie să demonstrăm... Că suntem mai buni decât atât...ăsta e scopul inconştienţei.

Mă privesc într-o oglindă ce mă arată ca pe-o oarecare. Nu văd nicio diferenţă înte mine şi oricare alt om. Minusurile şi plusurile mele se păstrează la egal într-o balanţă, precum şi minusurile şi plusurile oricărui altcuiva.

Oricui...Oricine mi-a ajuns la inimă. Şi parcă era închisă. Era încuiată şi în căutare de propriul eu. S-a deschis uşor, ca şi când nici n-ar fi avut vreun lacăt. Cred că asta îşi dorea. Măcar o încercare pentru a o deschide...

Cuvintele mă poartă înaintea sentimentelor. Le anticipează. Mă rănesc, mă cutremură. Mă întorc din drum. Mă aruncă înainte ca pe-un bolovan. Mă opresc şi nu mai ştiu nimic.

Nu-mi suport sensibilitatea căpătată. Parcă sunt inundată mereu şi mereu şi tot încerc să fac curat, să scap de hazard. Mă aflu, totuşi, într-unul mai mare pe care nici nu îl pot categorisii. Sunt vraişte în viaţa mea, pornind de la mintea mea.

Meu, meu, al meu, atât de personal! Mă rup din lume spre vise şi rătăcesc spre o poartă, ieşireă către bine. Nimeni nu ştie drumul către singura ieşire bună...

La mine funcţionează doar greşelile, doar asta fac bine. Lipseşte încrederea... În mine, în ceilalţi, reciproc...Încredereea de toate felurile ei ...

Rămâne speranţa pentru mai bine, pentru o iubire sănătoasă, pentru lacrimi de fericire, pentru drumuri de zâmbet, prietenii păstrate, vise împlinite.

Cuvinte rătăcite către miez de dimineaţă

Sunt o epavă. Un eşec. Sunt în stare să văd punctul negru din orizontul vederii mele şi să îl transform astfel încât să-mi umbrească limpezimea ochiului. N-am fost nicicând o optmistă, dar am ajuns la concluzia că AM NEVOIE DE OPTIMISM ca să nu mă duc încet, încet la fund.

Iau regretele şi mă-nvelesc cu ele. Strâng lacrimi ca să nu ud vreodată zămbetele ce vor urma. Mimez şi caut o fericire notorie, când eu îmi doresc specialul şi absolutul. Sentimentele trebuiesc descâlcite din vârtejul cotidianului. Ne-am bătut joc de ce era mai simplu şi mai frumos... Nu mereu, dar toţi!

Caut un răspuns cu o întrebare ce se schimbă mereu. Sper că răspunsul nu face la fel. Nu mai vreau cerneală sărată, ci-un zâmbet blond, de fericire infantilă. Aberez peste măsură şi-mi încolţesc ideile până la perfect, deşi... e în zadar.

Poezie, poezie... Încă te găsesc slabă. Nu-ţi ajung cuvintele pentru atâtea sentimente. Un nor ciudat mi-a şoptit într-o vară... Mi-a rămas în suflet ... o vară.

Şi dacă ar fi să mă afund în puţul amintirilor deja înecate le-aş bea...dacă aş putea... M-aş hrăni cu amintiri, doar dacă aş putea...

Eu, eu, eu... Îmi doresc mereu mai mult!

Speranţe, speranţe

Ştii de ce ne maturizăm şi pierdem savoarea inocenţei? Dezamagirile, eşecurile ce vin şi ne fac să fim mai realişti şi nu neaparat optimişti sau încrezători. Astea sunt de vina...

Motivul ăsta stă la temelia faptului că prima iubire, cea inocentă, cu fluturaşi şi brotăcei, cu aşteptări şi emoţii este cea mai frumoasă. Iubirea din adolescenţă va rămâne mai parfumată în amintire decât cea cu soţul...poate. Prieteniile adolescenţei vor avea amintirile mai calde, decât cele de complezenţă, birou, studii nu ştiu de care...Ori poate mă înşel.

Melancolia...Nu mai sunt ce-am fost. Mă entuziasmam uşor şi frumos, iar acum.. Acum nu mai pot. Nu e că nu vreau, dar învăţăturile trecutului sunt repetate bine şi nu îmi dau voie...

Până la urmă şi maturitatea asta trebuie să aibă ceva frumos... Nu? Măcar rămăşiţele copilăriei pe care nu vreau nici de bună, nici de nebună să le las..

Speranţa rămâne oricum, într-o formă din ce în ce mai mică, odata cu trecerea timpului, însă măcar nu piere. Uite un lucru bun!

De fapt, dezamăgirile mele pornesc din societate, omenire... Nu mi le creez, nu sunt chiar responsabilă pentru ele. Poate vina mea e că îmi doresc să cred în oameni, încât îmi pierd capul. E greşit...văd apoi, însă sentimentul căpătat nu valorează puţin, ba chiar de nepreţuit.

Curajul meu e doar la început, după dezamăgiri se pierde. Într-un fel se evaporă... Cred că se îndoaie şi se ascunde. Se consideră într-adevăr nefolositor... Sper ca ochii mei să aibă mereu curajul să fie aşa previzibili şi să îmi arate adevăratele emoţii...

Mi-e dor! O spun din nou, iar cu lacrimi în ochi, dar asta simt. Mi-e dor de amintirile purtate frumos şi simplu de inocenţă. mi-e dor de linişte şi de iubire simplă. Mă voi linişti într-un final şi voi recunoaşte mai bine răul. Îl voi alege şi... şi poate-l voi păstra...Doar ca să îl fac să sufere pentru ce mi-a împărtăşit.

Sunt al naibii de sigură că într-o zi frumoasă -pentru că aşa vreau eu- îl voi face pe "Te iubesc" din Bau bau în Făt Frumos. Inocent, nu?

2011

La dracu cu toate! LA MULTI ANI!!!

E de bine, totul e bine. Orice decizie are parti bune si rele indiferent cat pare de corecta. N-aud de la nimeni niciun sfat, caci de aici inainte imi dictez la zi tot ce imi doresc... Nesimtitra, asa-i? :D

Bua, la multi ani! Vodka, vin, ce-o fi..pana si bere... Anu` nou se sarbatoreste cum se poate, cum se vrea, cum se doreste in irealitate.... Toate sunt bune, da-le dracu...


Se observa o usoara spre mare nervozitatea... Asa voi fi tot anul, conform uneia dintre superstitiile acestui popor minunat..in felul sau . Ce daaacaaa, asa am fost si la dracu` cu personalitatile diferite ale oamenilor. Nu ne acceptam, caci face parte din personalitatea noastra sa avem conceptii si principii dupa care sa ne ghidam... Si le voi urma cu sfintenie dupa bunul plac, ca si pana acum si n-am sa mai regret nimic nici macar cu gandul.


Imi doresc sa fiu la fel de cu bun simt si sa gandesc in continuare chiar si cand sunt moarta de somn, sau moarta de beata. Constiinta o sa o am mereu si slava domnului, e impacata deocamdata :)


La multi ani, defularea mea isi gaseste sfarsitul in paharul de vin de pe masa !

Bilanţ

Când eram mică nu pricepeam cum poţi uita momente din viaţă. Cum poţi uita momente relativ simple, dar care te-au umplut de fericire şi pe careai spus că n-o să le uiţi. De frică să nu păţesc aşa ceva am început să îmi păstrez amintirile sub orice formă palpabilă, poze, bileţele, ambalaje, scrisori, cuvinte scrise cam pe orice.

Uneori mi se pare inutilă toată munca asta. Nici n-o să mă uit vreodată peste tot maldărul de amintiri, căci oricum le voi reţine cel mai bine pe cele care mi-au pătruns inima. Uite ce sentimentală sunt! Nici aşa nu-i bine, zău!

Peste el nu vroiam să trec, căci ştiam că astfel voi uita povestea. Nu vreau să ajung să nu-mi amintesc totul din basm. E ce mi-a rămas, deşi are partea neagră de asemenea... Mă ţine legată de el . E normal cred, deşi mi-aş dori să nu mă mai doară aşa de tare uneori... A fost uriaşă la început, şi ce-i drept...a mai scăzut. Durerea zic... O simt, după 6 luni. În fond "Ce contează timpul?".

Am multe amintiri. Slavă Domnului! Mă pot uita liniştită în spate şi să-mi doresc să mă mai întorc, dar priveliştea din faţă e absolut încântătoare prin mister. Sunt căzută în puţul melancoliei, la sfârşit de 2010. Urmează un an dificil, iar la sfârşitul lui sper ca linia să mă satisfacă pe orice plan. Scorţişoara mă ţine în Crăciun, deşi amintirile sunt mai şmechere...

2010 m-a învăţat multe. M-a învăţat să-mi doresc mai mult, căci pot avea ce îmi doresc. Mi-a arătat că basmele alea ale mele pe care le visam cu ochii deschişi pot fi reale. Mi-a arătat că prietenii adevăraţi trebuie neapărat să treacă prin testul timpului ca să aibă dreptul la acest rang. Mi-a şoptit că sunt o norocoasă şi mi-a arătat de ce...

Maturizarea asta subtilă a tras o linie importantă la finele acestui an. Ambiţia şi egoismul trebuie să meargă mână-n mână. Inocenţa trebuie s-o păstrez undeva bine astfel încât, atunci când duc dorul copilăriei să îmi aline suferinţa măcar puţin. Ne schimbăm mereu, deşi Tibi nu crede... Dacă nu ne-am schimba am fi plictisitori într-un oareşce final, dar vezi tu... Asta ne face sa nutrim iubirea unii pentru alţii... Suntem diferiţi, în cel mai pozitiv mod desigur.

În final îmi doresc tot un an plin, căci nu merit bun sau rău, ci doar plin! Pentru restul nu mai vreau nimic, să pună mâna să îşi dorească! Vreau mai multă zăpadă şi linişte în absolut toate sensurile cuvântului.

Bolul de cristal

Ma simt ca si cum m-as afla intr-o mlastina. Ca si cum as merge pe o mlastina, pe teren nesigur... Ma scufund cateodata,iar uneori mi se pare ca stiu exact ce fac . Un du-te vino, o confuzie permanenta despre orice, in special de drumul meu .

Toate visele mele erau adunate intr-un bol de sticla si l-am spart. Erau laolalta cu sperantele. Sperantele nu le-am mai gasit, visele... Visele le-am adunat pline de praf, le-am luat dintre cioburi si incerc sa le curat. E greu, e greu, caci e multa munca si trebuie sa o fac singura. Asta e o chestie care trebuie sa o fac singura.

Mi-e dor de atatea, de atatia, dar de fapt...toate sunt cumulate intr-un singur lucru: inocenta. Si nu cred ca sunt doar eu in situatia asta, doar ca doar eu nu fac fata cum ar trebui la chestia asta, orice ar fii ea... As crede ca-i maturizare, constientizare... sau poate doar o faza.

As pleca tot timpul... As fugi de langa responsabilitati si griji si atatea... Si asta e imatur, si doar ce spuneam de maturizare....

Nici nu sunt in stare sa imi definesc starea... Sunt confuza...In privinta tuturor, dar o sa aleg. Trebuie sa aleg, pentru mine in primul rand...

Vad prin ceata amintirilor si ma inlatuiesc cat mai departe de prezent, si ce e mai rau e ca mi-au ascuns viitorul. Nu il gasesc, dar nici nu-l caut. Trecutul ma tine ocupata.

O vesnicie de uitat si un scop de aflat, o saptamana de regasit si alta de intors, si-asa ajung la concluzii bune... Poate daca te gasesc, n-o sa mai am nevoie de atata timp...

Vreau sa primesc cadou alt bol de cristal...de la tine !:)

Teoria iubirii de la A la B

Gen un anunt, mai exact un anunt personal. Nu exista iubire! Mda, si ma refer la fluturasii si brotaceii dintre o Cosanzeana si-un Frumos-Fat. Totul mi se pare la nivelul mintii, un pachet de iluzii uneori reciproce, desi eu consider ca reciprocitatea asta e falsa pana la un anumit punct.

Poti sa (crezi ca ) iubesti pana la infinit o persoana, sa va intelegeti mai ceva ca Adam si Eva fara frunze, pana la urma egoismul iese la suprafata si iti injunghie inima oferita pe tava. Yea right, pustoiaica e depresiva! Am crezut si eu ca m-am indragostit si nu o data! Copilarii le numesc acum cu cinism, cu rautate, cu o usoara falsitate.

Iubirea e pentru oameni! Ori in cazul societatii actuale, cu siguranta nu mai vorbim de umanitate, ci de mitul sarpelui extins la scara larga. Cum sa fim capabili de concesii, de iubire irationala, de sacrificiu cand nici macar nu credem orbeste in iubire? Mereu incercam sa ne protejam inima, caci avem experienta care urla sa o pansam mereu si mereu, chiar si cu un nou tratament.

Dragostea e oarba, fraiera, dar vreau sa vad exemple de dragoste de felul asta din partea a doua persoane, nu din partea uneia singure.

Incerc sa imi reduc "teoria" la absurd, dar eu cred in ea. Pentru mine e valabila si nu mai cred in tratamente pentru inima mea pansata continuu. Gasesc mereu adjective pentru himera asta de iubire, dar si ele sunt iluzii.

Ne prostim mereu, ne jucam, dar de fapt ne ranim. abia apoi capatam respect pentru ceea ce se crede a fi iubire.

Punct... Ce-o sa fie dupa el?