Ştii de ce ne maturizăm şi pierdem savoarea inocenţei? Dezamagirile, eşecurile ce vin şi ne fac să fim mai realişti şi nu neaparat optimişti sau încrezători. Astea sunt de vina...
Motivul ăsta stă la temelia faptului că prima iubire, cea inocentă, cu fluturaşi şi brotăcei, cu aşteptări şi emoţii este cea mai frumoasă. Iubirea din adolescenţă va rămâne mai parfumată în amintire decât cea cu soţul...poate. Prieteniile adolescenţei vor avea amintirile mai calde, decât cele de complezenţă, birou, studii nu ştiu de care...Ori poate mă înşel.
Melancolia...Nu mai sunt ce-am fost. Mă entuziasmam uşor şi frumos, iar acum.. Acum nu mai pot. Nu e că nu vreau, dar învăţăturile trecutului sunt repetate bine şi nu îmi dau voie...
Până la urmă şi maturitatea asta trebuie să aibă ceva frumos... Nu? Măcar rămăşiţele copilăriei pe care nu vreau nici de bună, nici de nebună să le las..
Speranţa rămâne oricum, într-o formă din ce în ce mai mică, odata cu trecerea timpului, însă măcar nu piere. Uite un lucru bun!
De fapt, dezamăgirile mele pornesc din societate, omenire... Nu mi le creez, nu sunt chiar responsabilă pentru ele. Poate vina mea e că îmi doresc să cred în oameni, încât îmi pierd capul. E greşit...văd apoi, însă sentimentul căpătat nu valorează puţin, ba chiar de nepreţuit.
Curajul meu e doar la început, după dezamăgiri se pierde. Într-un fel se evaporă... Cred că se îndoaie şi se ascunde. Se consideră într-adevăr nefolositor... Sper ca ochii mei să aibă mereu curajul să fie aşa previzibili şi să îmi arate adevăratele emoţii...
Mi-e dor! O spun din nou, iar cu lacrimi în ochi, dar asta simt. Mi-e dor de amintirile purtate frumos şi simplu de inocenţă. mi-e dor de linişte şi de iubire simplă. Mă voi linişti într-un final şi voi recunoaşte mai bine răul. Îl voi alege şi... şi poate-l voi păstra...Doar ca să îl fac să sufere pentru ce mi-a împărtăşit.
Sunt al naibii de sigură că într-o zi frumoasă -pentru că aşa vreau eu- îl voi face pe "Te iubesc" din Bau bau în Făt Frumos. Inocent, nu?
