RSS

Mă-ndoaie...


Nu mi-a fost niciodata mai frică de viitor și de alegerile mele. Mă simt părăsită într-o lume cu mulți oameni fericiți și energici. În același timp, visele mele și speranțele se duc într-un abator. Continuu!
Cuvintele mele mă alungă, mă limitez la frică, iar aspirațiile se îneacă în propriile respirații.
Acum am un vârtej în loc de creier, iar memoria mi-este un iepure fricos și prăpădit.

....


Mi-am promis atâtea și nu știu de unde să iau elan pentru curaj. Timpul mă minte și întreg prezentul nu mă ajută cu nimic, nici măcar un indiciu, ceva, cum că va fii bine. N-am niciun fel de garanție, merg la risc cu un geamantan de frică și neîncredere, care mă trag și mă fac mică-mică. Și inima mi se face mică-mică... de frică.

N-am scăpat de nucile din gât. E nașpa rău când trebuie să le ignor în public, în nepăsarea energicilor. Nu-i nimic de înteles oricum, sunt o fire pierdută, nu știu ce cărare-i bună, dacă a doua șansă merită sau mai bine zis, ce merită. Frica mă îndoaie... la propriu.

Poveste

Mi-au fugit cheful de viață și pofta de râs. Cred că le-am pierdut undeva în nisipul din Vamă, imediat după ce mi-am împotmolit picioarele în eșecul primului ideal. Ca să nu-și dea nimeni seama că am pierdut comoara copilăriei, am încropit cât mai repede o mască ca pentru venețieni: frumoasă la exterior, nu exagerată, și cu care să pot să dansez în societate. Așa m-am afișat la toate balurile ce au urmat, ca să descopăr că toată lumea poartă câte o mască. Acum alerg cu grijă înapoi să-mi recuperez comoara, căci balurile nu-s distractive când toți au aceeași mască.

Să vreau

Alerg printre cuvinte. Trecutul ma bântuie și m-a pus la colț, fix sub semnul întrebării. Am un sac de amintiri pe care îl port cu mine mereu. Uneori mă apasă și am impresia ca e prea greu ca să îl car până unde trebuie, până unde mi-ș dorii, iar altă dată parcă se transformă într-un porumbel ce-mi mai arată câte un mesaj potrivit.

Și la deal, dar și la val, șiroaie de lacrimi cad. Se adună, se îngreunează și urlă. Urlă despre saci de amintiri, despre neputință și dorințe. Despre vise, așteptări, dar mai ales despre nedreptăți. Nu stă nimic in mâna mea, căci nu mai știu să manevrez nimic. Fug, fug de responsabilitate, de viață, de oameni, de mine. Cine mai sunt? Cine vreau...
Să vreau și nu mai pot să fiu eu. Să vreau și nu mai pot să joc teatrul ăsta social atât de prost sau bine. Să vreau și să reușesc să fug cu adevărat...

Gata, m-am împotmolit... Doare prea tare...

Vinovat


Încerc să nu existe timp pentru dor. El doare...dorul. Am descoperit antidotul pentru a mi te scoate din minte. La aproximativ două săptămâni după...dezastru. Mă săturasem să doară fără scop, fără cauză, fără tine. Folosesc antidotul şi acum. În doze din ce în ce mai mari. Munca ce îmi înăbuşe timpul se măreşte.

O prostie! Ce e cel mai greu în momentul de faţă este confuzia. Îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Ce e mai aiurea e că totul se petrece în mine. Parcă am trăit totul singură. Tu nu mai ştii nimic. Absolut nimic...despre mine. Dacă ţi-ai aminti ar fi altfel. Garantez! Dacă mi-ai citi gânndurile mascate pe-o bucatâ din infinitatea HTML-ului ai crede că am probleme grave cu capul. Şi eu cred asta uneori. Gândesc complicat. Sunt dificilă... Şi da, chiar gândesc mai mult decât trebuie...

Încă dau vina pe poveste. Ea este de vină că mi-am retras scutul de protecţie şi m-am lăsat rănită. Şi tu eşti vinovat. Tu m-ai făcut să mă îndrăgostesc...Sau erai doar tu (d)in poveste?

Singura mea speranţă se leagă de încă un început. Unul nou. Ceva caracteristic mie, de altfel. Nu sunt capabilă de a-mi recunoaşte greşelile şi de a şterge cu buretele perioadele sărate sau tăioase. Nu sunt capabilă nici să învăţ să fac asta. Am încercat şi nu cred că are rost să mă prefac... Nici măcar nu sunt capabilă să iert...N-am fost niciodată şi nici nu sunt.

Am întrebări cărora le-am tot găsit răspunsuri şi te acuză. Toate răspunsurile! Te declar vinovat... Îţi acord totuşi un minim de inocenţ㪠poate te-a depăşit noul şi frumosul, cum m-a depăşit pe mine.

Singura mea dorinţă e să dispară confuzia! Îmi îngreunează alegerile şi mai ales comparaţiile.. Şi totuşi, e mai bine să fii tu cel vinovat!

Melancolie


Fiecare om îşi are cicatricile sale, drumul său plin de gropi, îndrumări false, propria desagă ce se îngreunează an cu an. Demonstrăm mereu câte ceva. Trebuie să demonstrăm... Că suntem mai buni decât atât...ăsta e scopul inconştienţei.

Mă privesc într-o oglindă ce mă arată ca pe-o oarecare. Nu văd nicio diferenţă înte mine şi oricare alt om. Minusurile şi plusurile mele se păstrează la egal într-o balanţă, precum şi minusurile şi plusurile oricărui altcuiva.

Oricui...Oricine mi-a ajuns la inimă. Şi parcă era închisă. Era încuiată şi în căutare de propriul eu. S-a deschis uşor, ca şi când nici n-ar fi avut vreun lacăt. Cred că asta îşi dorea. Măcar o încercare pentru a o deschide...

Cuvintele mă poartă înaintea sentimentelor. Le anticipează. Mă rănesc, mă cutremură. Mă întorc din drum. Mă aruncă înainte ca pe-un bolovan. Mă opresc şi nu mai ştiu nimic.

Nu-mi suport sensibilitatea căpătată. Parcă sunt inundată mereu şi mereu şi tot încerc să fac curat, să scap de hazard. Mă aflu, totuşi, într-unul mai mare pe care nici nu îl pot categorisii. Sunt vraişte în viaţa mea, pornind de la mintea mea.

Meu, meu, al meu, atât de personal! Mă rup din lume spre vise şi rătăcesc spre o poartă, ieşireă către bine. Nimeni nu ştie drumul către singura ieşire bună...

La mine funcţionează doar greşelile, doar asta fac bine. Lipseşte încrederea... În mine, în ceilalţi, reciproc...Încredereea de toate felurile ei ...

Rămâne speranţa pentru mai bine, pentru o iubire sănătoasă, pentru lacrimi de fericire, pentru drumuri de zâmbet, prietenii păstrate, vise împlinite.

Cuvinte rătăcite către miez de dimineaţă


Sunt o epavă. Un eşec. Sunt în stare să văd punctul negru din orizontul vederii mele şi să îl transform astfel încât să-mi umbrească limpezimea ochiului. N-am fost nicicând o optmistă, dar am ajuns la concluzia că AM NEVOIE DE OPTIMISM ca să nu mă duc încet, încet la fund.

Iau regretele şi mă-nvelesc cu ele. Strâng lacrimi ca să nu ud vreodată zămbetele ce vor urma. Mimez şi caut o fericire notorie, când eu îmi doresc specialul şi absolutul. Sentimentele trebuiesc descâlcite din vârtejul cotidianului. Ne-am bătut joc de ce era mai simplu şi mai frumos... Nu mereu, dar toţi!

Caut un răspuns cu o întrebare ce se schimbă mereu. Sper că răspunsul nu face la fel. Nu mai vreau cerneală sărată, ci-un zâmbet blond, de fericire infantilă. Aberez peste măsură şi-mi încolţesc ideile până la perfect, deşi... e în zadar.

Poezie, poezie... Încă te găsesc slabă. Nu-ţi ajung cuvintele pentru atâtea sentimente. Un nor ciudat mi-a şoptit într-o vară... Mi-a rămas în suflet ... o vară.

Şi dacă ar fi să mă afund în puţul amintirilor deja înecate le-aş bea...dacă aş putea... M-aş hrăni cu amintiri, doar dacă aş putea...

Eu, eu, eu... Îmi doresc mereu mai mult!

Speranţe, speranţe


Ştii de ce ne maturizăm şi pierdem savoarea inocenţei? Dezamagirile, eşecurile ce vin şi ne fac să fim mai realişti şi nu neaparat optimişti sau încrezători. Astea sunt de vina...

Motivul ăsta stă la temelia faptului că prima iubire, cea inocentă, cu fluturaşi şi brotăcei, cu aşteptări şi emoţii este cea mai frumoasă. Iubirea din adolescenţă va rămâne mai parfumată în amintire decât cea cu soţul...poate. Prieteniile adolescenţei vor avea amintirile mai calde, decât cele de complezenţă, birou, studii nu ştiu de care...Ori poate mă înşel.

Melancolia...Nu mai sunt ce-am fost. Mă entuziasmam uşor şi frumos, iar acum.. Acum nu mai pot. Nu e că nu vreau, dar învăţăturile trecutului sunt repetate bine şi nu îmi dau voie...

Până la urmă şi maturitatea asta trebuie să aibă ceva frumos... Nu? Măcar rămăşiţele copilăriei pe care nu vreau nici de bună, nici de nebună să le las..

Speranţa rămâne oricum, într-o formă din ce în ce mai mică, odata cu trecerea timpului, însă măcar nu piere. Uite un lucru bun!

De fapt, dezamăgirile mele pornesc din societate, omenire... Nu mi le creez, nu sunt chiar responsabilă pentru ele. Poate vina mea e că îmi doresc să cred în oameni, încât îmi pierd capul. E greşit...văd apoi, însă sentimentul căpătat nu valorează puţin, ba chiar de nepreţuit.

Curajul meu e doar la început, după dezamăgiri se pierde. Într-un fel se evaporă... Cred că se îndoaie şi se ascunde. Se consideră într-adevăr nefolositor... Sper ca ochii mei să aibă mereu curajul să fie aşa previzibili şi să îmi arate adevăratele emoţii...

Mi-e dor! O spun din nou, iar cu lacrimi în ochi, dar asta simt. Mi-e dor de amintirile purtate frumos şi simplu de inocenţă. mi-e dor de linişte şi de iubire simplă. Mă voi linişti într-un final şi voi recunoaşte mai bine răul. Îl voi alege şi... şi poate-l voi păstra...Doar ca să îl fac să sufere pentru ce mi-a împărtăşit.

Sunt al naibii de sigură că într-o zi frumoasă -pentru că aşa vreau eu- îl voi face pe "Te iubesc" din Bau bau în Făt Frumos. Inocent, nu?