Astenie de toamna?!

A inceput frigul. Nu-mi place... E mai bine cand e cald. Pot sa colind mult, peste tot si mai ales degeaba. Toamna e scoala si frig, deci scoala e frig... Sincer, la scoala nu e atat de frig, dar si la 7 de dimineata nu e chiar bine...

Cele mai potrivite melodii sunt alea emo. Emo zic toti, dar ele sunt doar pentru suflet. Ideea e ca te duc intr-o melancolie cu amintiri. Emoistii sunt foarte suparati in ultimul timp, dovada fiind tentativele lor de sinucidere care esueaza patetic.

Ce sunt planurile? Niste chestii, care te entuziasmeaza si te fac sa visezi ca sa ramai mai incolo cu buza umflata. Sunt aceleasi chestii care se darama la prima adiere...de toamna.

E atat de multa lume si parca nu mai stiu pe nimeni. Au toti o iubire de "toamna" care o sa se prelungeasca in mod sigur, pentru ca toamna nu-i ca vara. Fiecare cu ale lui, iar eu cu astenia asta.

Nu cred ca am nevoie de o mini vacanta sua de o adevarata vacanta. Le-am cam tot avut, dar imi lipseste "ceva"-ul lor...

Mi-am dat seama ca oamenii nepasatori duc o viata anosta, dar sincer vantul asta nu imi face bine nici la suflet, nici la minte si nici macar la ten.

O sa-mi amintesc pentru el... Si o sa-mi respect deciziile ...

"Fiecare gura de tarie ucide o mie de celule, dar nu-i nimic mai ne raman alte miliarde. Primele celule ucise sunt cele ale tristetii, asa ca dupa incepi sa zambesti larg, apoi urmeaza celulele tacerii si incepi sa vorbesti fara incetare, celulele prostiei si incepi sa spui doar lucruri destepte, iar in final celulele memoriei, doar ca alea sunt mai greu de ucis..."

De atunci, de mult, aproape acum

"Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru o vesnicie."


N-am iubit asa, dar totusi imi aduce aminte de tine. Si stiu ca n-ar trebui sau nici nu conteaza asta.

O sa tin cont pentru viitor? Chiar ai fost greseala? Tie ti-e dor vreodata?

Se pare ca mie da...Si se pare ca ochii ii simt ca atunci...Dar n-ai stiut nici atunci, nu sti nici acum.
A fost o prostie, o copilarie de vreo 16-17 ani, dar o vroiam pentru inca putin, iar apoi inca putin.


It seems like forever.

Nema inspiratie, doar amorteala datorata melodiei, dar vezi tu mi-e dor de tine si vine ziua aia...Si n-ai sa sti niciodata, crede-ma.

Am facut o promisiune....

Spre mai bine inchin un pahar

Facem. Facem de toate, mintim, furam, inselam, iubim, amagim, fugim... si multe altele. 

Am mai spus ca nimic nu e in ordine, desi pare mai bine ca niciodata si totusi eu vreau sa fug. Da, stiu ca nu e bine. Stiu ca nici nu o sa rezolv nimic, ca nu e o atitudine matura, dar iti scapa un detaliu. Nu vreau sa fiu matura, nu vreau mai multe responsabilitati, vreau sa fiu copil si sa fug.

Din pacate ma comport ceva mai matur si ma supun responsabilitatilor si nu fug. Unde as fugi?

E simplu. Cat mai departe, unde nimic nu conteaza pentru mine, unde nu am amintiri, unde nu cunosc nimic, unde nu deranjez, unde as gasi libertatea. Nu e capatul lumii, dar nu se poate. Poate nu acum... mai vedem.

Sa dau din nou vina pe stare? Sa fie doar o stare ce imi aduce aminte de lucrurile vechi?
Si credeam in multe... si credeam fara sa vad realitatea... si nici nu imi pasa. 

Ehe... credeam in iubire... s-a stins orice, chiar si speranta ca exista. Credeam in prietenie, dadeam orice pentru ea... acum e ceva ce umple un spatiu, un timp, o dorinta. Credeam si in noroc, poti sa crezi una ca asta? Credeam in sansa, in bunatate, in viitor si acum le-as arde pe toate si le-as arunca in mare, dar nu pot pentru ca nu e marea aproape...

Simteam ca lacrimile fug si o sa ma lase speriate de lucrurile bune, dar ele stiau ca intotdeauna lucrurile bune nu sunt altceva decat masca lucrurilor rele.

Cand dorm mi-e bine. Doar cand dorm mi-e bine de fapt. Am tot ce vreau. Zambet de vara, un El cu multiple defecte adorabile, niste ele sincere si un mic colt de rai patat cu pacate de incepator.

Am noroc ca e vacanta si pot sa dorm mult... asadar mai exista o mica farama de speranta ca poate totusi exista cate ceva.

Nimic e de la ceva

Nimic nu e cum imi doream. Pare ca s-au implinit multe, pentru ca asa s-a si intamplat, dar absolut nimic nu e cum imi imaginam.

Credeam ca imi lipseste un singur lucru pentru a fi indragostita, cand eu eram si singura extrem de indragostita de ...nimic. Nu aveam nevoie nici macar de nimic si radiam de fericire. Imaginatia imi hranea orice, visele mele multe si se pare ca nu degeaba erau de ajuns pentru a-mi aduce un zambet pe fata.

Poate ca asa e pentru toti adultii. Pornesti cu vise multe pe un drum lung si obositor, dar care nici nu conteaza datorita fericirii de la capat si pe masura ce inaintezi iti dai seama ca ai lasat adevarata fericire in urma, dar ca nici macar nu te poti intoarce.

Poate balivernez sau filozofez (!) , dar stiu ca am dreptate, doar invat pe pielea mea.

Nu m-am crezut niciodata buna la acel ceva, dar sa zicem ca nici proasta. Se poate sa ma perfectionez, dar nu am de ce. Nu stiu motivul. 

Sunt prea multe si poate d`asta mi se "inverzesc" ochii. Nu mai pot nici eu sa le descurc. Am zis mereu ca pot sa scap, si de fapt mereu am fost scapata temporar de tot. Sunt mult prea multe si daca las toate amintirile gri sa ma invadeze mi se face frica pentru ce va urma.

Nici nu stiu de ce am nevoie sa imi revin, poate e doar o stare trecatoare, desi revine mereu fara sa ma lase sa urlu de fericire.

Mi-au spus toti ca o sa fie bine, dar asta e cliseu si o stiu si ei prea bine. N-am nimic ...si nu ma refer la starea mea ca e limpede ca se intampla lucruri.

N-am nimic...la general.

Imi pierd spontaneitatea si increderea. Pierd copilul din mine si el e totul pentru visele mele.

Nu...se poate nimic, niciodata asa cum vreau. Nu vreau sa ma mai lovesc de pereti ca ma doare capul prea mult...deja. Si cand te gandesti ca e doar inceputul...!?

Ce as putea face?