RSS

Mă-ndoaie...


Nu mi-a fost niciodata mai frică de viitor și de alegerile mele. Mă simt părăsită într-o lume cu mulți oameni fericiți și energici. În același timp, visele mele și speranțele se duc într-un abator. Continuu!
Cuvintele mele mă alungă, mă limitez la frică, iar aspirațiile se îneacă în propriile respirații.
Acum am un vârtej în loc de creier, iar memoria mi-este un iepure fricos și prăpădit.

....


Mi-am promis atâtea și nu știu de unde să iau elan pentru curaj. Timpul mă minte și întreg prezentul nu mă ajută cu nimic, nici măcar un indiciu, ceva, cum că va fii bine. N-am niciun fel de garanție, merg la risc cu un geamantan de frică și neîncredere, care mă trag și mă fac mică-mică. Și inima mi se face mică-mică... de frică.

N-am scăpat de nucile din gât. E nașpa rău când trebuie să le ignor în public, în nepăsarea energicilor. Nu-i nimic de înteles oricum, sunt o fire pierdută, nu știu ce cărare-i bună, dacă a doua șansă merită sau mai bine zis, ce merită. Frica mă îndoaie... la propriu.

Poveste

Mi-au fugit cheful de viață și pofta de râs. Cred că le-am pierdut undeva în nisipul din Vamă, imediat după ce mi-am împotmolit picioarele în eșecul primului ideal. Ca să nu-și dea nimeni seama că am pierdut comoara copilăriei, am încropit cât mai repede o mască ca pentru venețieni: frumoasă la exterior, nu exagerată, și cu care să pot să dansez în societate. Așa m-am afișat la toate balurile ce au urmat, ca să descopăr că toată lumea poartă câte o mască. Acum alerg cu grijă înapoi să-mi recuperez comoara, căci balurile nu-s distractive când toți au aceeași mască.

Să vreau

Alerg printre cuvinte. Trecutul ma bântuie și m-a pus la colț, fix sub semnul întrebării. Am un sac de amintiri pe care îl port cu mine mereu. Uneori mă apasă și am impresia ca e prea greu ca să îl car până unde trebuie, până unde mi-ș dorii, iar altă dată parcă se transformă într-un porumbel ce-mi mai arată câte un mesaj potrivit.

Și la deal, dar și la val, șiroaie de lacrimi cad. Se adună, se îngreunează și urlă. Urlă despre saci de amintiri, despre neputință și dorințe. Despre vise, așteptări, dar mai ales despre nedreptăți. Nu stă nimic in mâna mea, căci nu mai știu să manevrez nimic. Fug, fug de responsabilitate, de viață, de oameni, de mine. Cine mai sunt? Cine vreau...
Să vreau și nu mai pot să fiu eu. Să vreau și nu mai pot să joc teatrul ăsta social atât de prost sau bine. Să vreau și să reușesc să fug cu adevărat...

Gata, m-am împotmolit... Doare prea tare...