Și la deal, dar și la val, șiroaie de lacrimi cad. Se adună, se îngreunează și urlă. Urlă despre saci de amintiri, despre neputință și dorințe. Despre vise, așteptări, dar mai ales despre nedreptăți. Nu stă nimic in mâna mea, căci nu mai știu să manevrez nimic. Fug, fug de responsabilitate, de viață, de oameni, de mine. Cine mai sunt? Cine vreau...
Să vreau și nu mai pot să fiu eu. Să vreau și nu mai pot să joc teatrul ăsta social atât de prost sau bine. Să vreau și să reușesc să fug cu adevărat...
Gata, m-am împotmolit... Doare prea tare...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu