RSS

Melancolie


Fiecare om îşi are cicatricile sale, drumul său plin de gropi, îndrumări false, propria desagă ce se îngreunează an cu an. Demonstrăm mereu câte ceva. Trebuie să demonstrăm... Că suntem mai buni decât atât...ăsta e scopul inconştienţei.

Mă privesc într-o oglindă ce mă arată ca pe-o oarecare. Nu văd nicio diferenţă înte mine şi oricare alt om. Minusurile şi plusurile mele se păstrează la egal într-o balanţă, precum şi minusurile şi plusurile oricărui altcuiva.

Oricui...Oricine mi-a ajuns la inimă. Şi parcă era închisă. Era încuiată şi în căutare de propriul eu. S-a deschis uşor, ca şi când nici n-ar fi avut vreun lacăt. Cred că asta îşi dorea. Măcar o încercare pentru a o deschide...

Cuvintele mă poartă înaintea sentimentelor. Le anticipează. Mă rănesc, mă cutremură. Mă întorc din drum. Mă aruncă înainte ca pe-un bolovan. Mă opresc şi nu mai ştiu nimic.

Nu-mi suport sensibilitatea căpătată. Parcă sunt inundată mereu şi mereu şi tot încerc să fac curat, să scap de hazard. Mă aflu, totuşi, într-unul mai mare pe care nici nu îl pot categorisii. Sunt vraişte în viaţa mea, pornind de la mintea mea.

Meu, meu, al meu, atât de personal! Mă rup din lume spre vise şi rătăcesc spre o poartă, ieşireă către bine. Nimeni nu ştie drumul către singura ieşire bună...

La mine funcţionează doar greşelile, doar asta fac bine. Lipseşte încrederea... În mine, în ceilalţi, reciproc...Încredereea de toate felurile ei ...

Rămâne speranţa pentru mai bine, pentru o iubire sănătoasă, pentru lacrimi de fericire, pentru drumuri de zâmbet, prietenii păstrate, vise împlinite.

Cuvinte rătăcite către miez de dimineaţă


Sunt o epavă. Un eşec. Sunt în stare să văd punctul negru din orizontul vederii mele şi să îl transform astfel încât să-mi umbrească limpezimea ochiului. N-am fost nicicând o optmistă, dar am ajuns la concluzia că AM NEVOIE DE OPTIMISM ca să nu mă duc încet, încet la fund.

Iau regretele şi mă-nvelesc cu ele. Strâng lacrimi ca să nu ud vreodată zămbetele ce vor urma. Mimez şi caut o fericire notorie, când eu îmi doresc specialul şi absolutul. Sentimentele trebuiesc descâlcite din vârtejul cotidianului. Ne-am bătut joc de ce era mai simplu şi mai frumos... Nu mereu, dar toţi!

Caut un răspuns cu o întrebare ce se schimbă mereu. Sper că răspunsul nu face la fel. Nu mai vreau cerneală sărată, ci-un zâmbet blond, de fericire infantilă. Aberez peste măsură şi-mi încolţesc ideile până la perfect, deşi... e în zadar.

Poezie, poezie... Încă te găsesc slabă. Nu-ţi ajung cuvintele pentru atâtea sentimente. Un nor ciudat mi-a şoptit într-o vară... Mi-a rămas în suflet ... o vară.

Şi dacă ar fi să mă afund în puţul amintirilor deja înecate le-aş bea...dacă aş putea... M-aş hrăni cu amintiri, doar dacă aş putea...

Eu, eu, eu... Îmi doresc mereu mai mult!

Speranţe, speranţe


Ştii de ce ne maturizăm şi pierdem savoarea inocenţei? Dezamagirile, eşecurile ce vin şi ne fac să fim mai realişti şi nu neaparat optimişti sau încrezători. Astea sunt de vina...

Motivul ăsta stă la temelia faptului că prima iubire, cea inocentă, cu fluturaşi şi brotăcei, cu aşteptări şi emoţii este cea mai frumoasă. Iubirea din adolescenţă va rămâne mai parfumată în amintire decât cea cu soţul...poate. Prieteniile adolescenţei vor avea amintirile mai calde, decât cele de complezenţă, birou, studii nu ştiu de care...Ori poate mă înşel.

Melancolia...Nu mai sunt ce-am fost. Mă entuziasmam uşor şi frumos, iar acum.. Acum nu mai pot. Nu e că nu vreau, dar învăţăturile trecutului sunt repetate bine şi nu îmi dau voie...

Până la urmă şi maturitatea asta trebuie să aibă ceva frumos... Nu? Măcar rămăşiţele copilăriei pe care nu vreau nici de bună, nici de nebună să le las..

Speranţa rămâne oricum, într-o formă din ce în ce mai mică, odata cu trecerea timpului, însă măcar nu piere. Uite un lucru bun!

De fapt, dezamăgirile mele pornesc din societate, omenire... Nu mi le creez, nu sunt chiar responsabilă pentru ele. Poate vina mea e că îmi doresc să cred în oameni, încât îmi pierd capul. E greşit...văd apoi, însă sentimentul căpătat nu valorează puţin, ba chiar de nepreţuit.

Curajul meu e doar la început, după dezamăgiri se pierde. Într-un fel se evaporă... Cred că se îndoaie şi se ascunde. Se consideră într-adevăr nefolositor... Sper ca ochii mei să aibă mereu curajul să fie aşa previzibili şi să îmi arate adevăratele emoţii...

Mi-e dor! O spun din nou, iar cu lacrimi în ochi, dar asta simt. Mi-e dor de amintirile purtate frumos şi simplu de inocenţă. mi-e dor de linişte şi de iubire simplă. Mă voi linişti într-un final şi voi recunoaşte mai bine răul. Îl voi alege şi... şi poate-l voi păstra...Doar ca să îl fac să sufere pentru ce mi-a împărtăşit.

Sunt al naibii de sigură că într-o zi frumoasă -pentru că aşa vreau eu- îl voi face pe "Te iubesc" din Bau bau în Făt Frumos. Inocent, nu?